Vă propun să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Multă lume bună din viața noastră publică ajunge la grea încercare lingvistică atunci când vine vorba de un termen para-economic foarte răspândit în spațiul post-socialist. Este vorba de ceea ce rușii numesc otkat, adică plata unei cote din profit celui care facilitează un contract din partea statului.  Și cei care practică procedeul, și cei care-l înfierează de la tribune apelează la termenul rusesc.

Este o nedreptate ce lezează atât onoarea economiei românești care nu putea să nu utilizeze scheme de acest gen, cât și demnitatea limbii române care s-a adaptat rapid și lesne și a găsit termenul potrivit pentru șmecheria potrivită.

Termenul a fost împrumutat din jocul de noroc cu zaruri ”barbut”. Nu se prea joacă pe la Chișinău și prin împrejurimile capitalei, dar se poate integra în vorbirea noastră băștinașă pentru că este grăitor și clar.

Procedeul se numește parandărăt și înseamnă literalmente zaruri câștigătoare, cu care se recuperează banii pierduți mai devreme sau  restituirea banilor câștigați la jocul anterior.  Adică, paraua face drumul îndărăt, banii revin înapoi acolo de unde s-au dus.

Ce-i drept, când e vorba de niște contracte finanțate de stat, îndărătul e cam relativ. Banii nu se întorc la stat în totalitatea lui și nici în buget, ci la un om de stat, sau un grup de oameni de stat, care a pus umărul, mintea și riscul la îndreptarea fluxului financiar anume spre persoana sau compania care plătește parandărătul.  

În spațiul public din România termenul e folosit tot mai mult, în ultima vreme, cu sensul particular de "comision ilegal; şpagă". Adică, "Parandărătul este suma care se întoarce la cel care aprobă o tranzacţie în favoarea cuiva. E o licitaţie, sînt mai mulţi concurenţi, dar numai cu unul ai stabilit că va fi vorba de parandărăt". Scriitorul Ioan T. Morar înscrie parandărătul în lista instrumentelor fundamentale  ale capitalismului (sălbatic?) românesc.  Dar, fireşte, aria de funcţionare prodigioasă a instrumentului este cu mult mai vastă decât cea cuprinsă în perimetrul României.

După cum se vede din exemplele de mai sus, expresia e simţită ca alcătuind un compus sudat, scris adesea fără spaţii şi fără cratimă. Termenul e tratat ca un substantiv neutru, uşor de articulat și foarte expresiv și plastic. Succesul lui se explică, în bună măsură, prin nota ironic-peiorativă pe care o transmite analogia  între afaceri şi jocul de barbut.

În concluzie, situația apare cam așa. Până când vom reuși să edificăm o economie corectă, curățată de șiretlicuri, să numim, cel puţin,  lucrurile în mod adecvat și neaoș!