În prezent, în lume există mai mult de 50 de regiuni considerate paradisuri fiscale. Cele mai multe dintre acestea sunt state insulare, cu un regim de impozitare aproape inexistent şi un grad ridicat de discreţie fiscală. De obicei, legile ţării limitează accesul la informaţiile despre operaţiunile financiare efectuate de o anumită companie, dar şi despre proprietarul acesteia.

Deşi nu sunt state insulare, Monaco, Liechtenstein sau Elveţia funcţionează ca zone off-shore. Pe lângă aceste state europene se mai numără ţări precum Hong Kong, Macao, Panama, Bahamas, Barbados, Bermude, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Costa Rica, Cipru, Gibraltar, Insula Man, Jersey, Malta şi Mauritius.

În majoritatea acestor zone, funcţionarea companiilor, securitatea investiţiilor străine şi protecţia secretului informaţiilor sunt garantate prin lege.

Mai mult, aceste ţări devin atractive datorită taxelor scăzute sau chiar lipsei acestora, facilităţilor excelente de transport, precum şi forţei de muncă locale calificate. Alte avantaje sunt eficienţa serviciilor bancare şi comerciale, oportunităţile din domeniul telecomunicaţiilor, vizele de intrare uşor accesibile, dar şi procedurile simple de înregistrare a companiilor.

Ceea ce trezeşte îngrijorare, la nivel internaţional, în legătură cu existenţa paradisurilor fiscale, este faptul că, profitând de avantajele oferite de acestea, companiile off-shore recurg la spălarea banilor proveniţi din fraudă fiscală naţională.

În acest context, la finele lunii iunie, Comisia Europeană a anunţat măsuri concrete de luptă împotriva fraudei şi evaziunii fiscale în interiorul Uniunii Europene. Printre acestea se numără şi un cod de identificare fiscală transnaţional.

Conform estimărilor, economia subterană în statele membre reprezintă, în medie, aproape o cincime din PIB, adică un total de aproximativ 1,1 miliarde de euro, anual.