Gestul premierului Vlad Filat de a săruta copia spadei lui Ştefan cel Mare, exhibat iniţial la Istanbul, ulterior la Chişinău, s-a dorit, fără îndoială, a fi unul simbolic. Pornind de la premisa că nimic din ceea ce face sau declară şeful Guvernului nu este deloc întâmplător, putem presupune că “ritualul pupatului” i-a fost sugerat de experţii în relaţii publice, care veghează constant asupra purităţii brandului său politic, scrie Igor Burciu pe VoxPublika.md.

Nu avem nici cea mai vagă îndoială că magicienii din staff-ul său (care, de altfel îşi fac bine meseria) înarmaţi cu multiplele studii de simbolistică, l-au informat că, între altele, sărutul spadei este un element-cheie dintr-un ritual sacralizat, cu rădăcini adânci în străfundurile Evului Mediu. Categoric, scopul gestului era nu de a proba cu buzele calitatea oţelului, ci de a suscita emoţii puternice, pentru ca, pe acest fundal psihologic, să insufle ulterior anumite comportamente.

Suntem, aşadar, absolut convinşi de faptul că experţii nu aveau cum să nu-i spună că în romanele cavalereşti despre Roland, Arthur sau Lancelot sau în cronicile despre faptele de vitejie ale strămoşilor noştri, între care şi Ştefan cel Mare, arma cu care este înzestrat eroul sau regele “reprezintă un simbol al puterii şi purităţii, de la care supuşii aşteaptă minuni împotriva duşmanilor”. (Vezi Gilbert Durand, Structurile Antropologice ale Imaginarului,).

Prin urmare, recursul nostru la istorie nu este întâmplător. După ce am fost bombardaţi efectiv, în ultima perioadă, cu gesturi spectaculoase, inspirate inclusiv din modelul déjà consacrat al ilustrului nostru înaintaş, avem toate motivele să credem că Filat va face în continuare eforturi înzecite pentru a-şi consolida identitatea cavalerească. Cel puţin în procesul de negocieri cu liderii enclavei separatite de la Tiraspol, când, e clar, nu se va lăsa copleşit de ironiile nesimulate ale acestora. Aidoma colegulului său Eugen Carpov, mai puţin iniţiat, se vede, în tainele simbolismului medieval, de vreme ce a indurat, cu stoicism, săgeţile otrăvite ale Ninei Ştanski, lansate, zilele trecute, chiar în faţa sediului misiunii OSCE din Chişinău.

Nu se mai îndoieşte nimeni, de asemenea, că sărutul pios de pe spada lui Ştefan cel Mare, fie ea şi o replică a celei de la Topcapi, o va transforma într-un veritabil Excalibur, în dialogul tot mai dezechilibrat cu administraţia de la Moscova. Nu de alta, dar după amânarea operativă a implementării de către Moldova a pachetelor energetice europene, la “sugestia frăţească” a Kremlinului, nu prea mai avem fantâni de otrăvit şi lanuri de aprins, în calea intereselor geopolitice ale Federaţiei Ruse. Sau cel puţin îi va reaminti premierului, în contextul eforturilor titanice de integrare în Uniunea Europeană, că Ştefan cel Mare a primit titlul onorant de “atlet al lui Hristos” de la Papa de la Roma, nu de la cneazul moscovit Ivan al III-lea, cu care, e adevărat, domnitorul moldovean s-a înrudit ulterior.

Totodată, nu avem nici cea mai vagă îndoială că umbra glorioasă a magnificului voievod îl va ţine tare pe poziţii pe urmaşul-urmaşior săi şi în faţa “balaurului intern”, cu coarne roşii, care, iată, face eforturi disperate pentru a-şi recupera secera şi ciocanul, cu care insistă să doboare capetele poleite cu aur ale Alianţei pentru Integrare Europeană, inclusiv la viitoarele alegeri parlamentare.

Toate aceste potenţiale acte de curaj politic, odată înfăptuite, ne vor scuti, în viitor, să facem trimitere gratuită la exemple mai puţin reuşite de gesturi simbolice, extrase din izvoarele nesecate ale istoriei. Cum ar fi, de exemplu, cel al regilor Franţei, care pupau de zor spadele, doar pentru a-şi aroga o legitimitate sacră falsă, cu scopul de a surpa pornirile distructive ale supuşilor, nemulţumiţi de calitatea actului guvernării. Aşa cum ar spune analiştii politici de astăzi.