Nu s-a speriat de condiţiile nu tocmai bune, de podeaua pe alocuri spartă, de halterele învechite. A muncit mult, se vedea puternică, pentru că ştia că doar aşa poate deveni o învingătoare. Şi a ajuns o învingătoare. Vă invit să cunoaşteţi povestea de viaţă a Cristinei Iovu.

O ţară întreagă i-a ţinut pumnii şi, atunci când a reuşit să cucerească bronzul la Jocurile Olimpice din vară, toţi am exclamat că ne mândrim cu ea. Ne mândrim cu Cristina Iovu.

Doar că povestea Cristinei începe trist. În sărăcie, lipsuri, cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Chiar şi succesul de la Olimpiadă a fost la un pas de a se transforma în eşec.

Cristina a început să facă sport în clasa a V-a, din întâmplare.

"Eram la Educaţia Tehnologică, a venit un om la noi în clasă. Spunea la băieţi cine vrea să meargă, acolo o să ridicaţi greutăţi, o să fiţi puternici. Eu am întrebat, se poate şi fete şi ei au spus: da, se poate. Veniţi şi voi", îşi aminteşte Cristina Iovu.

Şi a urmat o probă.

"Am făcut testul acela şi băieţilor. De exemplu, le dădeam tragere la bară şi băieţii făceau câte cinci, şase, şapte ori, iar când se urcă la bară Cristina face 12 ori. Eu îi spun lui Maxim, asta-i campioană. Asta-i suta de procente campioană", a menţionat Sergiu Creţu, antrenor.

Au văzut că are stofă de sportiv şi face performanţă şi au promovat-o. Cristina avea în faţă primul Campionat European.

"Nu s-a primit să mă duc. Mi-am frânt mâna, căzând din copac. Am plâns mult, plângeam că eram în spital şi eram singură şi campionatul l-am pierdut", a spus Cristina.

Peste un an o aştepta un alt campionat.

"Al doilea an era totul normal, era în formă, rezultatele bune, medalie trebuie să fie. La toţi le deschide viză, Cristinei nu-i deschide", a menţionat antrenorul.

"Atunci tot am început să plâng, mi-am luat hainele şi m-am dus acasă. Am spus că nu mai vreau nimic", a precizat sportiva.

Părea că ghinionul se ţinea scai de ea. Descurajată, a făcut o pauză, apoi a revenit în sport. Şi aşa de câteva ori.

"Doream să mă duc peste hotare. Sora mea muncea peste hotare. Ea trimetea în fiecare lună o sumă anumită din care noi puteam să trăim o lună întreagă. A fost greu, eu de mică simţeam nevoia asta că trebuie să fac ceva să aduc acasă mamei nişte bani", a menţionat Cristina Iovu.

Locuia doar cu mama şi sora, iar greutăţile de acasă o apăsau.

"Pot să vă spun cinstit că veneam pe jos la antrenament şi mă duceam pe jos. Că nu aveam bani de drum. Mie îmi trebuiau 12 lei pe zi dimineaţa şi seara. Asta înseamnă 24 de lei pe zi, eu nu-mi permiteam", a spus Cristina.

"Era situaţia foarte grea în familie. O ajutam cum puteam, ne străduiam să nu aibă probleme", a menţionat antrenorul sportivei.

"Săraca, a participat vreo doi ani în nişte ghete. Nu avea încălţăminte de antrenamente, în nişte ghete a participat şi la turneele internaţionale, săraca", a spus halterofilul Marin Gologan.

Nu s-a lăsat însă doborâtă pentru că ştia, undeva în adâncul sufletului, că marele competiţii o aşteaptă încă şi că trebuie să fie puternică.

"Am participat la Campionatul European până la 20 de ani şi am luat locul trei. La Campionatul Mondial pentru maturi am avut o traumă, deoarece am aruncat prea multă greutate. Nu mâncam, nu beam nimic. La mine stătea greutatea şi nu se ducea nicidecum jos. Deja nici nu ştiam ce să mai fac, am început să plâng şi am spus că nu-mi mai trebuie nici competiţie, nici nimic, vreau să mănânc şi să beau apă", a declarat sportiva.

Şi toate astea ca, într-un final, să ajungă campioană europeană absolută la haltere.

Urmau Jocurile Olimpice. Competiţia pe care o aştepta cel mai mult. Cu o lună înainte, ghinionul a dat din nou peste ea.

"M-am traumat, cu o lună înainte de Olimpiadă. Simţeam o durere foarte mare în spate, sub omoplat. Este foarte straşnic, când tu ştii că munceşti pentru aceasta şi, la un moment dat, pur şi simplu te traumezi şi nu mai poţi să faci nimic", a spus Cristina.

Nu a renunţat. Aşa, cu durere, a plecat la Londra. Îşi dorea mult să câştige, dorea ca Moldova să fie mândră de ea.

"120 kg când am făcut şi nu m-a durut spatele. A început să mă poarte şi mi s-a întins cotul. Am simţit ceea ce nu trebuia să fie, apoi am ţinut picioarele, apoi am spus, lasă chiar dacă mi se va întinde cotul, merită pentru o medalie, nu-i nimic", îşi aminteşte Cristina Iovu.

Şi a învins. A cucerit bronzul.

"Noi ne-am oprit amândoi, ne-am uitat unul la altul, am tăcut puţin, ne-am gândit, nu puteam să ne relaxăm că eram aşa încordaţi şi ne-am cuprins, ne-am pupat şi clar că au fost şi emoţii, lacrimi. Nu înzadar a fost toată munca aceasta", a spus antrenorul Sergiu Creţu.

"Cristina este o mândrie. Despre ea pot să spun că a dat şi un imbold şi forţă în sală. După cum observ, şi colegii mei au început să tindă spre succesele ei. Este un exemplu", a spus halterofilul Artiom Pipa.

"Ca om, este foarte simplu, e prietenoasă. Ea a muncit şi s-a văzut rezultatul", a spus halterofilul Marin Gologan.

Şi odată cu ridicarea drapelului Moldovei pe înaltul catarg, mai multe ţări şi-au îndreptat atenţia asupra noastră.

"Mulţi s-au adresat, vor să vină în cantonamente. Eu le zic că cu părere de rău noi nu avem condiţii. Nu le vine a crede, cum voi nu aveţi, dar cum de arătaţi aşa rezultate", a spus antrenorul Sergiu Creţu.

Aşa, în sărăcie, pe banii lor, în lipsă de sponsori, în condiţii nu tocmai bune, reuşesc să obţină medalii. Şi încă vor mai obţine.

"Eu foarte tare aş vrea ca anul viitor la Campionatul Mondial să fiu campioană mondială", a declarat sportiva Cristina Iovu.

"Câteodată, când mă gândesc la potenţialul ei, chiar mă sperii, chiar mă tem. Ea poate să facă totul absolut. Cred că ea va ajunge campioană olimpică", a declarat antrenorul Cristinei Iovu.