Într-o zi, oamenii dintr-un sat din raionul Cahul au fost chemaţi la Casa de cultură. Li s-a spus că o familie este infectată cu HIV şi că ar fi bine să se protejeze. S-a întâmplat acum şapte ani. Doar că ceea ce la prima vedere părea un simplu gest informativ, s-a dovedit a fi o tragedie. Familia a fost ignorată cu desăvârşire. Ambii părinţi au murit, iar doi copii au rămas singuri pe lume.

Despre Tatiana şi Alexandru toată lumea îşi aminteşte numai de bine. "Fratele a făcut cunoştinţă în 1998 cu doamna Tatiana. Au dus o viaţă normală, s-au înţeles", a spus fratele lui Alexandru, Ion.

"Foarte uniţi. Se stimau unul pe altul. Întotdeauna erau veseli", a menţionat sora lui Alexandru, Zinaida.

"Era o familie care are copii, casă, gospodărie", a explicat psihologul Svetlana Ciobani.

Sora lui Alexandru, Maria, declară că Tatiana şi Alexandru au fost buni gospodari: "Au avut oi, vacă. Şi-au întreţinut familia".

Nimeni dintre săteni nu vrea să vorbească, însă, despre ultimii ani din viaţa lor. "Nu pot să vorbesc", a afirmat o femeie.

Sătenii şi-au schimbat atitudinea faţă de acest cuplu, după ce au aflat că sunt infectaţi cu HIV. Alexandru s-a infectat la muncă, în străinătate. Doar că diagnosticul i-a fost pus cu mult mai târziu.

"Sarcina Tatianei a dus la aflarea diagnozei. În timpul sarcinii se face testarea, se face diagnosticul", a precizat psihologul.

În mod normal, rezultatele testelor celor doi soţi urmau să fie confidenţiale. Doar că vestea s-a răspândit rapid prin tot satul.

"Despre faptul că sunt bolnavi a aflat tot satul. Oameni erau interesaţi să ştie cine e cu aşa boală şi din momentul în care s-a aflat am rămas pătaţi", povesteşte fratele Ion.

"Comunicarea, brusc, s-a întrerupt cu majoritatea din prieteni. Nimeni nu deschidea poarta, nimeni nu intra. Nimeni nu cerea nimic, cum este primit la sat şi chiar dacă împrumuta ea de la cineva, toţi spuneau, nu trebuie să-mi întorci", a declarat Svetlana Ciobani.

Vestea a speriat sătenii. Oamenii habar nu aveau cum să se protejeze de pericolul care părea iminent.

"Şi nouă ne era frică să nu ne molipsim şi pe urmă, când ni s-a explicat, am înţeles că nu trebuie să ne temem", a spus Zinaida.

"Am aflat despre acest caz, deoarece soţia mea lucrează la spital. Sigur că e periculos. E vorba de SIDA. Cred că se transmite prin salivă, linguri, ştergar", a explicat un localnic.

"Un contact habitual obişnuit, fie în colectiv, fie la serviciu, fie acasă, fie la bazin, fie la cinematograf nu implică risc de transmitere a infecţiei cu HIV. Oamenii rămân încă neinformaţi", a menţionat coordonatorul Programului Naţional HIV-SIDA, Lucia Pirtina.

"Lumea se ferea de dânşii. Chiar şi la lucru când se ducea ca să nu bea dintr-o cană, ea îşi lua de acasă. Se păzea singură, singură se dădea într-o parte", a povestit fratele lui Alexandru.

Tatianei i-au întors spatele până şi cele mai apropiate rude.

"Tatiana era bolnavă, bunica o dată nu a fost să o întrebe de ce este bolnavă. Soră-sa nici nu a vrut să stea de vorbă", a explicat sora lui Alexandru.

Chiar şi după moarte, cuplul este tratat cu dispreţ de unii săteni.

"Au fost gospodari. Dacă au strâns tot acasă au fost gospodari", a declarat primarul Nicolae Stoianov.

Potrivit preşedintelui Asociaţiei Iniţiativa Pozitivă, Ruslan Poverga, "este o tâmpenie să încetezi să mai vezi omul din cauza diagnosticului, din cauza stării lui sociale, materiale".

"Tatiana a spus că ea merge şi în sat cu ochii în jos, deoarece se simte foarte ruşinată de ceea ce s-a întâmplat în viaţa ei. Începuse să simtă un disconfort psihologic. Ea nu putea să se intersecteze cu privirile sătenilor", a afirmat psihologul.

În Moldova există un tratament care le-ar fi putut salva viaţa.

"Sunt succese şi succese destul de remarcabile în tratamentul acestei infecţii, este vorba de tratamentul specific antiretroviral, care îi permite unei persoane infectate cu HIV să trăiască cam tot atât cât ar trăi, dacă ea nu ar fi infectată", a precizat Lucia Pârţină.

Pentru a evada de societatea crudă, Alexandru a plecat la muncă peste hotare, unde nu putea lua tratamentul.

"Alexandru foarte greu a conştientizat prin ceea ce trece. El considera că este o joacă cu viaţa. Este ceva, care poate trece aşa", a specificat Svetlana Ciobani.

Tatiana a rămas acasă, în sat, dar fiecare zi îi lăsa tot mai puţine motive să înceapă tratamentul.

"Nu mai dorea nimic. Ea şi-a pus de gând să se ducă. Nu i-a mai trebuit nici copii, nimic. Îi era ruşine să meargă pe drum", a explicat Ion.

Conform psihologului, tratamentul celor doi nu a fost început la timp. "Tatiana era fire deschisă. Însă, întotdeauna era bariera aceasta: "Eu sunt bolnavă, eu sunt vinovată în faţa societăţii, eu, uneori, chiar nu vreau să trăiesc, nu vreau să lupt. Mai bine va fi dacă eu voi pleca aşa încetişor' Aşa şi a plecat. Încet, încet, s-a stins ca o lumânare", a menţionat Ciobani.

Iar Alexandru a revenit acasă cu tuberculoză. Nici de această dată nu a fost diagnosticat la timp. A aflat de boală abia când a fost luat de ambulanţă, în stare gravă.

"Evoluţia tuberculozei diferă de la un pacient neinfectat cu HIV. Prin urmare tabloul radiologic este absolut diferit. Cunoscuta flurografie, pe care o face toată lumea, generală, nu este valabilă că nu o să vedem nimic", a precizat Svetlana Ciobani.

Mai mult, nici diagnosticarea sindromului imunodeficitar nu se face la fel de rapid ca în alte ţări. "Ceea ce pe noi acum ne caracterizeză, este că avem un algoritm complicat, aşa a fost evaluat de către experţii veniţi în ţară, care, uneori, într-adevăr tărăgănează identificarea diagnosticului. Se întâmplă câteodată şi la o lună se zile se ajunge pentru a definitiva diagnosticul", a declarat coordonatorul Programului Naţional HIV-SIDA.

Astfel, de multe ori, tratamentul începe prea târziu. "Cineva trebuie să se ocupe de tratamentul HIV, să monitorizeze dacă pacientul urmează tratamentul cu regularitate. Un bolnav de tuberculoză primeşte o mulţime de medicamente contra TBC. E înconjurat de medici care îl monitorizează, dar în afară de aceste pastile, mai primeşte şi câteva borcănaşe pentru tratamentul ARV. Deci, având deja ficatul suprasolicitat, trebuie să ia şi aceste pastile. Şi e uşor de înţeles că fără o consultaţie calitativă, o susţinere psihologică, foarte mulţi oameni încep să neglijeze tratamentul", a spus Ruslan Poverga.

Problema este că nici în centrele medicale din sate, nici în spitalele unde se tratează tuberculoza, nu există medici care ar putea monitoriza tratamentul pacientului.

"E o problemă de personal. Nici noi nu avem prea mult personal, ca să ne permitem să mergem acolo şi ei nu au personal medical care să se ocupe cu aceşti pacienţi. De aceea de multe ori se tărăgănează aceste consultaţii. Ar fi ideal ca aceste instituţii să aibă cel puţin pentru jumătate de salariu, un medic infecţionist care să se ocupe doar de pacienţii lor. Specialiştii noştri pot merge, pot indica tratament, dar acest tratament nu trebuie doar indicat, trebuie urmărit zi de zi", a explicat Pârţină.

"Uneori se întâmplă situaţii oribile, când omului i se iau analize pentru testul HIV, dar până vine rezultatul, omul nu mai este. Rezultatul vine peste o lună sau chiar o lună şi jumătate", a specificat Ruslan Poverga.

Slăbiţi de boala diagnosticată târziu, înjosiţi de societate şi fără supraveghere medicală suficientă, Alexandru şi Tatiana au renunţat... la viaţă.

"La urmă nu mai doreau să ia medicamentele. Sora le găsea pe sub pernă", a spus Ion.

"Este cazul să ne uităm la societate ca la familia noastră. Când ai probleme economice, nu-ti ajung bani pentru salam, pentru mobilă nouă, pentru o maşină nouă şi se îmbolnăveşte copilul şi e risc de moarte. Numai părinţi tâmpiţi vor justifica moartea copilului prin probleme financiare. Părinţii de treaba vor face tot posibilul ca să-l salveze. Aşa trebuie să procedeze şi Guvernul. Trebuie să facă tot posibilul pentru ca oamenii să nu moară", a declarat preşedintele Asociaţiei Iniţiativa Pozitivă.

Lipsa de informaţii, a unui mecanism de diagnosticare în timp util, a investiţiilor în personal medical şi psihologi, continuă să ucidă zeci de oameni în fiecare an.