Mulţi dintre ei au fost cândva oameni obişnuiţi. Au mers la şcoală, au avut nevastă şi copii, au ridicat o casă. Unii mai devreme, alţii mai târziu au descoperit, însă, că rostul lor pe pământ este altul. Acela de a-l căuta pe Dumnezeu departe de lume, de ispitele şi deşertăciunile ei. Rând pe rând, au devenit călugări la Mănăstirea Noul Neamţ.

Ora cinci şi jumătate dimineaţa, Mănăstirea Noul Neamţ. Călugării îşi spun în şoaptă rugăciunea de dimineaţă, cu grijă parcă să nu tulbure liniştea chiliilor micuţe unde lumina încă nu şi-a făcut loc.

Este unul dintre momentele în care pentru fiecare dintre cei 50 de călugări nu mai există nimic în afara lui Dumnezeu. Aşa ne-a spus părintele Cosma, care simte că orice rugăciune îi confirmă că a făcut alegerea corectă când s-a dedicat credinţei. S-a născut într-un sătuc din raionul Ungheni, într-o familie credincioasă, dar nu într-atât încât să-l îndrume să ia drumul bisericii. De altfel, copil fiind, cel care astăzi e călugăr se visa profesor de biologie sau geografie. Dar, dintr-un imbold pe care atunci nu ştia să-l explice, mărturiseşte că adevărata sa chemare creştea în el de pe atunci.

"În sat noi nu am avut biserică. Ce era interesant e că Dumnezeu era în mine. Dimineaţa la ora patru trebuia să mă trezesc şi să mă duc în satul vecin. Trebuia să trec o livadă de mere, apoi o pădure, apoi la biserică nimeream. Erau vreo zece, 12 km", îşi aduce aminte părintele.

Pe când avea 16 ani, a avut ocazia să ajungă într-o simplă vizită la Mănăstirea Noul Neamţ.

"Venind la Noul Neamţ am simţit din primul pas că sunt acasă", spune părintele.

Şi pentru că aşa a simţit, a rămas aici, lăsând la poarta mănăstirii visul de a deveni profesor de biologie sau geografie. Cu inima senină, a depus actele pentru cursurile Seminarului teologic care activa atunci pe lângă mănăstire.

"Zic ce ar fi ca să devii un călugăr, fiindcă văd feţele călugărilor întotdeauna sunt toţi veseli", spune el.

La 19 ani alegea să fie călugăr. O alegere pe care cei de acasă nu au acceptat-o şi nu au înţeles-o. Au încercat să-l readucă în lumea lor, cu rugăminţi şi argumente departe de calea lui Dumnezeu.

"Fraţii nu m-au primit, mi-au spus că noi am fost toţi fraţi cinci împreună, am dus o viaţă şi acum tu să te dezici de noi. M-au respins, noi nici nu vrem să vorbim cu tine, du-te de aici", spune preotul.

Au trecut deja 20 de ani de atunci şi zâmbeşte cu înţelepciune când îl întrebăm dacă s-a răzgândit vreodată.

"O singură încercare am vrut să lepăd mănăstirea şi să mă duc acasă. M-am trezit la ora cinci, zic cred că nu voi reuşi, aşa că mă duc acasă. Ieşind din chilie, am urcat în microbuz, ajung la Nistru şi cred că a revenit starea cea bună şi zic "nu faci bine ce faci". M-am întors înapoi imediat. La ora şase deja eram la slujbă", povesteşte părintele.

Şi de atunci a avut mereu încredere nestrămutată că este în locul potrivit. La mănăstire, fiecare are câte ceva de făcut. Părintele Cosma are în grijă bucătăria şi o gospodăreşte astfel ca mereu fraţii întru credinţă să aibă pe masă cele cuvenite.

Reportajul a fost realizat în Săptămâna Patimilor, când mulţi dintre călugări s-au mulţumit cu apă şi pâine. Însă cei care peste zi au munci grele au mâncat fructe şi legume.

"Ne-am obişnuit să depindem de noi şi nu de altcineva. Roşii, castraveţi, varză, toate sunt cultivate de noi", spune părintele.

Mănăstirea e ca o gospodărie unde, pe lângă timpul dedicat meditaţiei şi rugăciunii, fiecare dintre membrii familiei are o treabă de făcut. Altfel n-ar avea cine lucra pământul, cine să taie lemne, cine să îngrijească de recoltele din seră sau să ţină locul curat.

Să nu vă imaginaţi că e aici e ca la o pensiune. Dimpotrivă. E mai greu decât la alte mănăstiri, fiindcă sfântul lăcaş se află în apropierea zonei transnistrene, aşa că pe aici nu prea ajung nici mulţi oameni, nici mulţi bani.

"Mai mult cheltuială are decât venit. Donaţii de la oameni particulari, de la stat până când nu. Şi oamenii cei care vin, pelerinii, ei vin la mănăstire luând o lumânare, plătind o slujbă, cumpărând o carte, o iconiţă", spune stareţul mănăstirii.

"Suntem de cineva sponsorizaţi în cazuri de excepţie, nu, cu regret stăm prost cu lucrul acesta, decât în voia lui Dumnezeu", spune părintele Cosma.

Şi cum voia lui Dumnezeu le este prima grijă, călugării nu se plâng. Ba chiar spun că prea multă bunăstare uneori îngreunează mântuirea. Iar fără grija mâncării şi a hainelor, e mai uşor de ţinut sufletul curat.

Pentru părintele Sebastian, lipsurile lumeşti nu contează. Ştie asta încă de acum 15 ani, când a ajuns la Mânăstirea Noul Neamţ. S-a născut într-o familie de intelectuali din Chişinău şi, fiind singurul copil în familie, a primit mereu tot ce îşi dorea. Poate de aceea a fost un copil rebel, de multe ori nemulţumit de ceea ce făcea. Uneori, în mod straniu, se visa în biserică şi nu înţelegea ce semnificaţie are acest lucru.

"Despre călugărie nu aveam de unde să ştiu. Ştiam doar despre călugări de la Umberto Eco, din "Numele trandafirului", ştiam doar de la Ion Druţă "Clopotniţa", "Biserica albă", îşi aduce aminte părintele Sebastian.

Ca orice tânăr, şi-a văzut de viaţă şi a absolvit Facultatea de drept. La 24 de ani a avut curiozitatea să afle ce înseamnă viaţa monahală.

Noul Neamţ a fost prima mănăstire pe care a văzut-o în viaţa lui.

"Când am trecut peste poarta mănăstirii, am simţit în mine un răspuns – eşti acasă", mărturiseşte părintele.

Aşa că nu a mai plecat de aici. Ca orice novice, a avut de trecut nu doar proba credinţei, ci şi a dedicaţiei prin muncă fizică. Băiatul de oraş, obişnuit mai degrabă cu studiul şi cartea, n-a pregetat şi a lucrat de toate, inclusiv la cărat saci. Multă vreme familia nu a ştiut nimic despre el şi le-a dat de veste unde este abia după ce devenise călugăr.

"Eu sunt unicul copil la părinţi, vroiau şi ei să aibă nepoţi. Le-am tăiat toate aceste ocazii. Au fost un pic supăraţi, dar nu au avut încotro", spune preotul.

Încet-încet, părintele Sebastian s-a împăcat cu sine şi cu Dumnezeu.

"În mănăstire nu poţi rămâne dacă nu eşti chemat şi dacă nu percepi realitatea, altfel nimereşti la spitalul de psihiatrie. Eu eram acela care ziceam – călugării sunt nişte oameni proşti, nişte needucaţi şi neînvăţaţi", spune părintele Sebastian.

Îl întrebăm ce ar spune despre credinţă unui om de dincolo de poarta mănăstirii. Ne-a răspuns că drumul spre mântuire nu înseamnă ore întregi de bătut mătănii, ci puterea de a fi mai buni, de a întinde o mână de ajutor cui are nevoie şi chiar de a-l asculta pe omul care vrea să-şi descarce sufletul.

"La noi foarte multe lucruri se înţeleg greşit, Dumnezeu nu vrea de la noi acel rigorism, noi înşine ni le punem nouă. Cu fruntea de podea şi când vine cineva şi zice – ajută-mă te rog, un leu, pentru o bucată de pâine, n-am, du-te de aici", spune părintele.

Povestea părintelui Gherasim sună altfel. Înainte de a se călugări, a fost căsătorit şi a avut patru copii cărora le asigura cele necesare muncind la colhozul din sat. Dar în suflet avea chemarea lui Dumnezeu. În cele din urmă, la 35 de ani a intrat la Seminarul teologic din Odesa, apoi s-a făcut preot mirean. A fost primul pas. Al doilea l-a făcut la mănăstire, când s-a călugărit acum şapte ani. A renunţat de tot la familie şi la gospodărie. Acum e acasă în chilia de nouă metri pătraţi, de la Mănăstirea Noul Neamţ.

"Ungheraşul unde noi ne rugăm şi nu numai călugării, dar şi fiecare creştin este altarul sufletului său", spune părintele.

În chilie domneşte modestia. Două paturi mici, de lemn, pe pereţi - nişte fotografii vegheate dintr-un colţ de câteva cărţi.

"Noi suntem datori să ne rugăm nu numai pentru noi, noi ne rugăm pentru toată lumea", spune părintele Gherasim.

Acum, la 82 de ani, are un singur regret când vorbeşte despre toate acestea.

"Târziu am primit călugăria, desigur că din cauza că am fost familiar, dar s-a putut şi mai înainte", declară preotul.

Viaţa trăită în lumea obişnuită i-a permis părintelui Gherasim să vadă cum, de la an la an, oamenii se cam îndepărtează de credinţă.

"Faţă de cum a fost lumea e mai obraznică, mai ales tineretul. Putem să ne aşteptăm la o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu rabdă, dar nu ştim cât va răbda aşa ceva", spune preotul.

Deocamdată, Dumnezeu e înţelegător. Poate şi pentru că în această săptămână, mai mult decât tot anul, s-au întors mulţi cu faţa spre El, aşteptând Învierea Domnului. La mănăstire e o sărbătoare specială, fiindcă 27 de ani aici nu a fost Paştele. Comuniştii au decis că sfântul lăcaş trebuie transformat în spital pentru bolnavii de tuberculoză şi anexele în depozite pentru medicamente.

"S-au închis, s-au tăiat frânghiile ca să nu bată clopotele, s-au ştampilat uşile şi au spus, mănăstirea s-a închis deja.  Vedem acest zid aici în această fotografie care desparte clopotniţa de restul mănăstirii.  Aici vedem iar în perioada închiderii mănăstirii când era spitalul de tuberculoză", spune ierodiaconul Alexei, arătând nişte poze.

Este uşor de înţeles bucuria călugărilor când pot sărbători cum se cuvine în casa lor şi a Domnului.

"Eu când ajung la Paşte parcă nici nu sunt pe pământ. Bucuria învierii nu poate să o stingă nimeni", spune părintele Gherasim.