Într-o lume în care automobilul este un mijloc de transport banal, în satul Gura Bâcului, copiii, părinţii şi bunicii preferă bicicleta. Poate pentru alţii pare ciudată această preferinţă. Nu şi pentru sătenii despre care vorbim. Există şi o explicaţie mai puţin obişnuită, care s-a născut în urmă cu câteva zeci de ani şi care a transformat mersul cu bicicleta într-o obişnuinţă aproape obligatorie. Vă invit să aflaţi cum s-a ajuns la această situaţie inedită. 

Oriunde o întâlneşti pe Maria Vizitiu, un lucru e sigur: ajunge acolo doar cu bicicleta. Şi, la cei 75 de ani pe care îi are, conduce bicicleta cu o uşurinţă şi siguranţă de invidiat. 

"Da nu mă veţi chema la o întrecere la Chişinău?", întreabă râzând femeia. 

Adevărul e că am chema-o, ca să vadă orăşenii că mersul pe bicicletă nu omoară pe nimeni. Dimpotrivă. 

"Înseamnă o uşurinţă de sănătate. Eu pe bicicletă nu obosesc, pe jos obosesc. E mai comod. Eu aduc şi pe bicicletă câte 50 de kg de grăunţe", povesteşte Maria Vizitiu.

Şi dacă în oraş toată lumea ar întoarce capul după bunica pe bicicletă, în satul său natal nu se miră nimeni. E şi normal, atâta vreme cât aproape că nu există gospodărie din care să lipsească acest mijloc de transport. 

"Eu am doi gineri şi ei sunt străini, sunt de încolo, de la Orhei. Şi când au venit la noi prima data, cu fiicele, da eu repede pe bicicletă şi m-am dus până la magazin. Da ei aşa s-au mirat, au stat şi s-au uitat şi zic: "da ce mama merge pe bicicletă?" Da ele zic "da". "Doamne fereşte, n-am mai văzut!" Cuscri au venit tot aşa, de ziua mea, şi când m-au văzut pe bicicletă s-au mirat", îşi aminteşte femeia.

Culmea este că a învăţat să meargă pe bicicletă nu în copilărie, aşa cum e cazul altora, ci abia pe la 26 de ani. Se măritase cu un băiat din Gura Bâcului şi a constatat că aici toată lumea - fie bărbat, fie femeie, fie bătrân, fie tânăr, pleca aproape numai cu bicicleta oriunde avea nevoie. 

"Faceam, când eram mai tânără, zece kilometri în 25 de minute", spune Maria Vizitiu.

În cei 50 de ani care au trecut de atunci, Maria Vizitiu îşi aduce aminte că a avut în total patru biciclete. Şi, mai în glumă, mai în serios, spune că şi pe ultimul drum ar pleca tot cu bicicleta. 

"Aceasta-i cea mai bună dintre toate pe care le-am avut. Am căzut jos de vreo câteva ori – "mamă, mai leapădă bicicleta aceea, mai mergi pe jos". Nu, eu zic, fără bicicletă nu pot, când oi muri să mi-o puneţi în groapă", glumeşte ea.  

Svetlana Brânzan este directoarea grădiniţei din localitate. La fel ca profesorii, unii dintre angajaţii Primăriei sau medicii din sat, ea vine la lucru cu bicicleta. Aşa ajunge mult mai repede.

"Pe jos undeva în jur la 45 de minute, dar cu bicicleta 10 – 15 minute", explică directoarea grădiniţei din localitate.

Mersul pe bicicletă i se pare foarte firesc, fiindcă pedalează de la vârsta pe care o au copiii de grădiniţă. Şi au trecut deja 42 de ani de atunci. Nici nu avea cum să facă altfel, fiind născută şi crescută aici, în Gura Bâcului.

"Aici numai se naşte, noi de acum le cumpărăm bicicletă. Avem şi maşină, dar eu nu prefer. Mi-a propus feciorul şi mie chiar să-mi cumpere maşină cadou şi nu am vrut, am refuzat. Am spus: eu bicicleta nu o schimb pe nimic. Eu merg la aer curat, eu nu respir cu gazele acelea de la maşină", spune Svetlana Brânzan.

E clar că nu vrea maşină. Am aflat că, în schimb, că la alegerea bicicletei ţine cont de nişte criterii şi nu cumpără, aşa, primul model pe care-l vede. 

"Mi-a luat-o cadou soţul cu un an în urmă şi l-am rugat să-mi ia aşa că-mi pun geanta înainte. Dar aşa îmi fărâmam geanta, o suceam la volan. Am pus că mai leg că mă duc cu sapa la deal şi leg cu elastic. Am căutat funie specială pentru bicicletă ca să o pot întinde, să o leg. Şi deoarece sunt grăsană, mi-a luat-o soţul ca să fie cu spiţele mai groase, ca să nu se frângă spiţele", povesteşte femeia.

Iar dimineaţa, nu doar directoarea îşi parchează bicicleta în faţa grădiniţei, ci şi alţi angajaţi. 

"Şase educatoare şi toate cu bicicletele, ajutorii de educatori îs toţi cu bicicletele, bucătăresele două-s cu bicicletele, spălătoreasa-i cu bicicleta, sora medicală – cu bicicleta. Numai două educatoare nu merg cu bicicletele şi nu-s născute la noi în sat", declară directoarea grădiniţei.

"La noi nu merg, aici m-am învăţat să merg pe bicicletă. Am căzut jos, am fost cu nasul rupt, cu burta zgâriată, dar în orice caz m-am învăţat. M-am învăţat la 30 de ani", spune educatoarea Zinaida Lipicus. 

De ce mersul pe bicicletă e aproape tradiţional în acest sat? Pe de-o parte, e firesc să fie aşa, fiindcă distanţele pe care se deplasează oamenii sunt destul de mici cât să nu merite să alegi maşina. Pe de altă parte, există şi o explicaţie pe cât de inedită, pe atât de reală. 

"Încă din anii '30 - '40 se practica circulaţia pe biciclete, dar circulau numai jandarmii şi persoanele care aveau funcţii mari de răspundere: directorul şcolii, directorul centrului de familie, rareori şi preotul. Se spune că erau în jur la trei-patru biciclete. Dar după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi anume anii '44 – '45 pe teritoriul satului au apărut în jur la 20 – 30 de biciclete, care au fost descoperite în urma înmormântării persoanelor decedate pe câmpul de luptă şi anume a germanilor. În tranşee erau şi biciclete",  declară primarul satului Gura Bâcului, Ion Lapicus. 

Aşa că, după retragerea soldaţilor germani şi înmormântarea acestora cum se cuvine, sătenii şi-au împărţit bicicletele între ei. Şi, în curând, au descoperit că le era mai uşor să meargă cu ele care unde avea treabă. 

"Erau de trei patru mărci aceste biciclete şi anume "Diamant" pentru neveste, fără bară, "Simson", am mai înţeles că erau şi 'Mifa'", spune primarul satului.  

Locuitorii ştiu că în alte ţări bicicleta e la mare preţ nu doar la sate, ci şi în oraşe. 

"Mie îmi pare bine că în Olanda tot aşa foarte multă lume merge pe bicicletă. Şi bătrâni, şi tineri", spune o femeie. 

"Dar în China, în Japonia tot cu bicicletele merg", adaugă un bărbat. 

Ici-colo mai vezi pe cineva care merge pe jos. Însă numai pentru o vreme. 

"Nu sunt cu bicicleta pentru că nu o am. Am avut-o, dar mi-au furat-o", explică un bărbat.

"Asta-i sănătate bicicleta. În toată ziua fac până la 100 de km. Am 59 de ani, dar mă simt în puteri", menţionează un bărbat.

Iar efectul benefic se vede în dosarele din cabinetul medicului de familie. 

"Comparativ cu alte sate, mai puţine boli hipertonice, de inimă, obezitate. Chiar şi celelalte boli. Circulaţia, inima lucrează mai bine", declară medicul de familie din satul Gura Bâcului, Victor Pierdevară.

Anii au trecut şi numărul bicicletelor din sat a crescut de o sută de ori. Mai exact, trei mii dintre cei patru mii de locuitori au biciclete. De aceea, au fost amenjate şi parcări speciale, mai ales la Primărie, la şcoală şi la magazin.