O estimare mai veche a velocităţii strănutului atribuia acestuia o viteză de aproximativ 100 de metri pe secundă, adică 360 de kilometri pe oră, însă cele mai noi studii sugerează că această viteză este o exagerare, scrie descopera.ro.

Această viteză a strănutului a fost estimată la jumătatea secolului trecut de William Firth Wells, un cercetător care a analizat dimensiunile picăturilor formate de strănuturi, estimând apoi viteza necesară pentru a le forma. Numărul lui Wells a fost repetat de multă lume de atunci, însă nimeni nu a testat ipoteza sa într-un laborator.

Într-un studiu pe această temă, Julian Tang, un virolog de la Alberta Provincial Laboratory for Public Health din Edmonton a folosit alături de colegii săi camere de viteză înaltă pentru a fotografia şase voluntari în timp ce strănutau după ce erau expuşi la piper. Cercetătorii au capturat fiecare strănut prin poziţionarea voluntarilor în faţa unei oglinde concave în direcţia căreia lansau un fascicul LED. Aerul cald produs de strănut are un indice de refracţie diferit de aerul rece ambiental, astfel că lumina emisă de LED se curbează în mod diferit. Camera foto sofisticată înregistrează diferenţele, iar oamenii de ştiinţă pot cartografia strănutul.

Cercetarea a arătat că viteza maximă a unui strănut nu este nicidecum aproape de 100 de metri pe secundă, ci este de doar 4,5 metri pe secundă, adică puţin peste 16 kilometri pe oră. Această viteză este comparabilă cu viteza aerului expirat în urma tusei; o tusă violentă poate expulza din piept un volum mai mare de aer, ce necesită chiar mai multă forţă.

Tang a efectuat studiul asupra strănutului în Singapore şi recunoaşte că rezultatele ar fi putut fi uşor diferite dacă ar fi ales alţi voluntari. "Toate datele au fost colectate de la studenţi asiatici subţiri. Dacă altcineva va repeta acest studiu în America de Nord, cu voluntari care au un corp mai mare decât cei care au participat la studiul meu, este posibil să obţină viteze mai mari", concluzionează cercetătorul.