Dispariţia dinozaurilor şi a trei sferturi dintre plantelele de pe Terra, acum 66 de milioane de ani, a fost a cincea extincţie în masă care a afectat planeta. Oamenii de ştiinţă cred că ne apropiem de o catastrofă cu un impact similar, scrie mediafax.ro.

Primele forme de viaţă de pe planeta noastră au apărut acum cel puţin 3.5 miliarde de ani. De atunci, vieţuitoarele de pe Pământ au trecut prin cel puţin cinci extincţii în masă, evenimente care au dus la dispariţia celor mai multe dintre speciile existente, dar şi zeci de alte catastrofe de o mai mică amploare. Dispariţia dinozaurilor a fost ultima de o asemenea anvergură, dar oamenii de ştiinţă cred că ne îndreptăm către o a şasea extincţie în masă. 

Primul eveniment de aceast gen identificat de cercetători a avut loc acum 440-450 de milioane de ani, la sfârşitul Ordovicianului, a doua perioadă a Paleozoicului, urmată de Silurian. Extincţia din Ordovician-Silurian prezintă două vârfuri, la un milion de ani diferenţă, în urma cărora au dispărut 27% dintre familii, 57% dintre genuri şi între 60% şi 70% dintre speciile de pe Terra. Se pare că cele două evenimente coincid cu începutul şi sfârşitul unei ere glaciare, o combinaţie între răcirea globală şi scăderea nivelului mărilor fiind determinantă în declanşarea catastrofei. Marea majoritate a vieţii de pe Pământ trăia în oceane la acea vreme, aşa că vieţuitoarele marine au fost cele mai afectate.

Extincţia de la sfârşitul Devonianului, de acum 360-375 de milioane de ani, aproape de începutul Carboniferului, a fost cauzată de două sau mai multe evenimente care au avut loc într-o perioadă care a durat între trei şi douăzeci de milioane de ani.  Acestea au condus la dispariţia a 19% dintre familii, 50% dintre genuri şi 70% dintre speciile de pe Terra. Probabil declanşată de anoxia oceanelor, dispariţia oxigenului din apă, la rândul ei cauzată de răcirea globală sau de vulcanism, această extincţie se pare că a afectat aproape exclusiv vieţuitoarele marine.

Catastrofa cu cel mai mare impact a avut loc la tranziţia dintre Permian şi Triasic, acum 251 de milioane de ani, marcând sfârşitul erei Paleozoice şi începutul Mezozoicului. O serie de evenimente au dus la dispariţia a 96% dintre speciile de vieţuitoare marine şi 70% dintre vertebratele de pe uscat, fiind şi singura extincţie cunoscută a insectelor. Din cauza pierderilor de amploare, viaţa de pe Pământ a avut nevoie de mai mult de zece milioane de ani pentru a reveni la normal. Extincţia din Permian-Triasic a avut mai multe faze, care au început cu schimbări climatice şi au culminat cu un eveniment catastrofal, posibil impactul planetei cu un bolid, vulcanism extrem ori încălzirea apelor oceanelor care a dus la eliberarea unor cantităţi mari de metan.

Penultima extincţie, cea care marchează graniţa dintre Triasic şi Jurasic, a avut loc acum 201 de milioane de ani. Printre cauzele pe care le invocă specialiştii se numără schimbarea graduală a climei, scăderea nivelului mării şi acidifierea apelor oceanelor, care ar fi ajuns la un nivel critic, ori erupţii vulcanice masive. Oricare ar fi evenimentele care au cauzat catastrofa, acestea au eliberat o nişă ecologică speculată de dinozauri, care aveau să domine Terra în perioada Jurasică.

A cincea dintre extincţiile majore şi, probabil, cea mai cunoscută, este cea petrecută la graniţa dintre Cretacic şi Paleogen, marcând şi sfârşitul erei Mezozoice şi începutul Cenozoicului. Evenimentul, care a avut loc acum 66 de milioane de ani, a dus la dispariţia a trei sferturi dintre speciile de pe Pământ, printre care şi dinozaurii. Catastrofa a fost generată de impactul planetei noastre cu un asteroid sau o cometă, cu un diametru de cel puţin zece kilometri. Ciocnirea a lăsat în urmă craterul Chicxulub, din apopierea oraşului cu acelaşi nume, din Mexic, care are un un diametru de 150 de kilometri. Sfârşitul dominaţiei dinozaurilor şi dispariţia lor a creat însă noi oportunităţi, mamiferele fiind cele care au profitat de nişele ecologice apărute.

Biodiversitatea actuală a planetei, rezultatul unei evoluţii bazate pe "încercare şi eroare" cu durata de 3,5 miliarde de ani, este cea mai avansată din istoria vieţii, dar cercetătorii au constatat că, în prezent, se confruntă cu un punct critic, ce semnalează faptul că a şasea extincţie în masă din istoria planetei a început deja.

Într-un nou articol ştiinţific, bazat pe analiza informaţiilor, publicat în revista Science, o echipă internaţională de cercetători avertizează asupra faptului că, în timp ce extincţiile anterioare au fost produse de transformări planetare naturale sau ciocniri catastrofale cu asteroizi, fenomenul din prezent este influenţat de activitatea omului.

Coordonatorul studiului, Rodolfo Dirzo, profesor de biologie la Stanford, a făcut referire în articol la o eră desemnată ca "defaunarea din Antropocen".

Începând cu anul 1500, au dispărut peste 320 de vertebrate terestre, iar populaţia speciilor rămase a cunoscut un declin de 25%, situaţie similară pentru speciile de nevertebrate. În rândul nevertebratelor, se estimează că între 16 şi 33% dintre specii sunt ameninţate sau puse în pericol la nivel global.

Animalele mari - descrise ca megafaună, care includ elefanţi, rinoceri, urşi polari şi nenumărate alte specii din lumea întreagă - se confruntă cu cea mai mare rată a declinului, tendinţă care a însoţit extincţiile anterioare.

Acest lucru se întâmplă deoarece animalele mai mari au o rată a creşterii populaţiei mai scăzută, au mai puţini urmaşi şi au, totodată, nevoie de zone de habitat mai extinse pentru a menţine populaţii viabile. De asemenea, acestea sunt vânate frecvent de oameni pentru carnea lor.

Cu toate că aceste specii reprezintă un procent relativ scăzut al animalelor expuse riscului de a dispărea, extincţia lor va declanşa efecte care ar putea influenţa negativ stabilitatea altor specii şi, în unele cazuri, chiar şi sănătatea oamenilor.

"Acolo unde densitatea umană este mare, creşte rata defaunării, incidenţa rozătoarelor şi, astfel, numărul de agenţi patogeni, ceea ce creşte riscul transmiterii bolilor", a declarat Rodolfo Dirzo.

Totodată, populaţia umană s-a dublat în ultimii 35 de ani, iar în aceeaşi perioadă numărul speciilor de nevertebrate - cum ar fi cărăbuşii, fluturii, păianjenii şi viermii - a scăzut cu 45%.

Ca şi în cazul animalelor mai mari, extincţia este determinată în primul rând de pierderea habitatului, prin procesul de urbanizare accelerată, şi de schimbările climatice globale, fenomene care afectează viaţa cotidiană.

Un articol apărut în revista Scientific American susţine însă că nu e totul pierdut. David Biello scrie că a şasea extincţie ar putea fi stopată dacă am adopta nişte tactici de conservare mai agresive. Acestea ar presupune mutarea speciilor în alte zone pentru a face faţă schimbărilor climatice, reintroducerea animalelor care făceau parte din anumite ecosisteme şi au dispărut şi chiar eliminarea speciilor nou-venite pentru a face loc florei şi faunei locale.