Românii marchează, astăzi, Dragobetele sau o altă zi a îndrăgostiţilor. 24 februarie însemna pentru daci începutul primăverii, dar era şi un prilej de a-l venera pe zeul Dragobete, considerat atunci protectorul îndrăgostiţilor.

Divinitate mitologică similară lui Eros la greci şi lui Cupidon la romani, Dragobete era, la daci, zeul iubirii. Potrivit Legendei, vrăjitoarea "baba Dochia" avea un fiu, pe nume Dragobete - un bărbat chipeş care cununa în ceruri păsările şi animalele, la începutul fiecărei primăveri. Legenda stă la baza unor obiceiuri frumoase ale românilor din sudul şi nordul Dunării, care s-au răspândit, treptat, pe întreg spaţiul românesc.

În popor se credea că tinerii care se întâlnesc pe 24 februarie vor avea parte de iubire, care va ţine tot anul. Se mai spune că păsările se logodesc în această zi. Demult, în ziua de 24 februarie, fetele şi băieţii îşi puneau haine de sărbătoare şi mergeau în pădure, unde căutau flori de primăvară. Le aşezau apoi la icoane şi le foloseau la diferite farmece de dragoste. Pe la ora prânzului, fetele o luau la fugă înspre sat. Fiecare fată era urmărită de câte un băiat, cel care o îndrăgea. Obiceiul se numea "zburătorit". Dacă îşi prindea aleasa, el îi fura o sărutare, chiar în centrul satului. Sărutul simboliza legământul lor de dragoste pentru anul întreg. De aici şi celebra zicală "Drogobetele sărută fetele". Un alt obicei al fetelor era de a aduna, în această zi, zăpada netopită. Apa o păstrau pentru ritualuri de înfrumuseţare.

Tradiţia mai spune că, pe 24 februarie, oamenii îşi întrerupeau muncile pentru a-şi curăţa şi aranja casele. Fiecare avea grijă ca acestă zi să nu-l prindă fără pereche, ceea ce ar fi un semn rău, prevestitor de singurătate pe tot parcursul anului.