La 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a aprobat cu 86 de voturi "pentru", 3 "împotrivă" şi 36 de "abţineri", unirea condiţionată cu Regatul României. Basarabia, ruptă de Moldova în 1812, revenea astfel în graniţele românești, scrie Digi24.ro. 

Aliată a Antantei, adică a Franţei, Angliei şi Rusiei Ţariste, România renunța la neutralitate în 1916 și intra în război cu speranţa că va recupera Transilvania de la Imperiul Habsburgic. Basarabia, parte a Imperiului Ţarist încă din anul 1812, era considerată ca și pierdută. Armata română, slab echipată, cedează repede în faţa trupelor germane, aliate cu habsburgii, iar Bucureştiul este ocupat.

Situația ia o întorsătură neașteptată după victoria revoluţiei bolşevice, când Moscova încheie la Brest-Litovsk pacea cu Germania. Trupele ţariste se dezintegrează, soldații sunt agresivi și devin un pericol real în Moldova, deoparte şi de alta a Prutului.

Protagoniștii Unirii s-au dovedit buni tacticieni. Nu au forțat nota, dar au luat decizii rapide.

„Pentru început s-a realizat primul pas, proclamarea Republicii Democratice Populare Moldoveneşti, cu statut autonom în cadrul Federaţiei Ruse. Acest eveniment s-a întâmplat la 7 noiembrie. În această sală istorică, cu două săptămâni înainte, la 21 noiembrie 1917 a fost inaugurat Sfatul Ţării şi s-a intonat Deşteaptă-te române”, explică istoricul Ion Varta.

După victoria Revoluţiei din Rusia, mica republică se afla într-o situație dramatică. La 17 ianuarie 1918, trupele bolşevice ocupă Chişinăul.

România, care iniţial a refuzat să intervină, fiind ea însăşi într-o situaţie-limită, a trimis de această dată o divizie de infanterie care a restabilit autoritatea Sfatului Țării. La 6 februarie, deputaţii proclamă independenţa republicii, apoi Unirea.

„Mai multă lume înţelegea că asta este soluţia. Au înţeles-o reprezentanţii nobilimii basarabene, sunt mai multe moţiuni, declaraţii colective, zemstvele din mai multe ţinuturi ale Basarabiei au semnat demersuri colective, intelectualitatea, şi în felul acesta premisele erau deja formate constituite, formate, şi la 27 martie în această sală a avut loc o şedinţă absolut, admirabilă, furtunoasă”, mai spune istoricul Ion Varta.

Rectorul Universității din Chișinău, Constantin Stere, a avut un rol decisiv. În numai trei zile, el a urcat la tribună de 57 de ori ca să-i convingă pe minoritari să voteze Unirea cu România. Până la urmă, unirea a fost hotărâtă prin 86 de voturi „pentru”, 36 „abțineri” și numai 3 voturi „împotrivă”.

Sfatul Țării a pus însă câteva condiții.

„Reprezentanţii din Sfatul Ţării au subliniat că Basarabia îşi va păstra autonomia, că Sfatul Ţării sau Dieta, Parlamentul basarabean va continua să existe, că urmau să se pună în practică reforme politice și sociale, de exemplu votul secret, egal și universal, reforma agrară, şi aşa mai departe. La 27 martie s-a întâmplat deci asta. Ulterior, actul a fost prezentat regelui Ferdinand, care era refugiat la Iași”, explică istoricul Dorin Dobrincu.

Ulterior, Chişinăul renunţă la aceste condiții.

În 1925, prin lege, Statul Român devine unul centralizat, Sfatul Țării devine o amintire, iar deciziile vin de la centru. Un centru care a înţeles cu greu specificul Basarabiei, gubernie ţaristă timp de 106 ani. Elita oraşelor aparţinea în mare măsură minorităţilor ruseşti, ucrainiene sau evreieşti. Deși majoritari, românii nu dominaseră niciodată provincia. Amprenta rusificării se resimte și astăzi.

„Basarabenii sunt priviţi destul de negativ, ca un fel de români de rangul 2, ceea ce nu este corect, evident. Basarabenii la rândul lor îi privesc pe români cu reticenţă, din cauza faptului că în perioada interbelică, după România Mare, când ei s-au alipit frăţeşte la România Mare, a fost trimisă o administraţie foarte coruptă şi foarte incompetentă în Basarabia, era un fel de exil, un fel de pedeapsă să fii trimis la Orhei sau la Bălţi”, arată istoricul Andrei Oișteanu.

Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută prin Tratatul de Pace de la Paris din 1920. Însă URSS nu s-a împăcat niciodată cu această pierdere teritorială.

„Au existat mai multe discuţii, inclusiv în 1924, la Viena, dar care s-au soldat cu răsunătoare eşecuri, dat fiind că sovieticii au încurajat în permanenţă activitatea unor grupuri bolşevice, agresive, unor bande, pe frontiera de pe Nistru sau în sudul Basarabiei, cea mai cunoscută fiind cea de la Tatar Bunar”, adaugă istoricul Dorin Dobrincu.

În 1940, Stalin alipește Basarabia Uniunii Sovietice, iar în 1944 trupele sovietice ocupă România și instaurează comunismul. Așa se face că vreme de 50 de ani, nici copiii din dreapta Prutului și nici cei din stânga Prutului nu au învățat la școală ce s-a întâmplat exact la 27 martie 1918.

După 1940 şi mai ales după 1944, URSS a impus locuitorilor să-și spună moldoveni. Schimbarea identităţii din român în moldovean a fost privită de foarte mulţi ca o nedreptate, mai ales că deseori venea la pachet cu deportarea sau arestul. În paralel, literele chirilice care au înlocuit în manuale alfabetul latin au sporit impresia că limba vorbită în Basarabia este diferită de limba română.

Dar represiunea comunistă din Basarabia nu a avut numai o componentă etnică, ci şi socială. Erau persecutaţi chiaburii, preoţii și orice fel de membri ai elitelor profesionale sau politice.

Dincolo de toate, Europa Occidentală are de plătit Basarabiei, şi nu numai ei, o datorie veche. După cel de-al Doilea Război Mondial, continentul a fost divizat de Cortina de Fier, iar în spatele ei şi mai ales în spaţiul fostei Uniuni Sovietice s-au petrecut atrocităţi inimaginabile. Supravieţuitorii Gulagului se întreabă şi astăzi de ce nazismul este interzis, iar comunismul nu.

Cât despre o eventuală unire a Republicii Moldova cu România, faptul pare destul de îndepărtat. Lumea a uitat că în urmă cu 98 de ani, Sfatul Ţării de la Chişinău cerea unirea cu Regatul României. Astazi, sentimentele unioniste se exprimă cel mai adesea doar prin graffiti.