Românii care sunt gata să moară pentru Ucraina. Povestea emoționantă a barbaților care luptă în Donbas (VIDEO)
În abundența de informații despre războiul din estul Ucrainei, știrile despre victime nu mai șochează pe nimeni. Realitatea este atât de dură, încât ne-am resemnat cu faptul că în conflictul armat din Donbas, în fiecare zi, mor oameni. Ceea ce vrem să vă spunem, astăzi, este că în acest război, alături de ucraineni, ruși, luptă și românii, scrie Canal 2.
Vorbim despre tineri care spun că patria lor e dincolo de Prut, dar, în același timp, au jurat credință Ucrainei.
Satul Mare este o localitate de lângă Herța, un orășel din regiunea Cernăuți, de la hotar cu România. Aici s-a născut și Vasile Costache, tată a trei copii, schilodit la o margine de Donbas.
Nouă martie 2015. Este ziua care i-a schimbat viața lui Vasile – ziua marii mobilizări. După două săptămâni de instruire militară, a ajuns pe prima linie, față în față cu o armată de profesioniști.
“Zi și noapte împușcături. Ei împușcau zi și noapte. Nouă ne-au dat pricaz să nu împușcăm ziua. Numai noaptea. Morți erau o grămadă”, a povestit participantul la acțiunea antiteroristă, Vasile Costache.
Așa au trecut patru luni de infern, până când într-o zi Vasile și camarazii săi au trebuit să descarce un camion cu obuze.
“Ne-au pus la descărcat snariadurile. Cinci țin minte că le-am descărcat, dar al șaselea l-am luat în mână şi nu țin minte”, a spus participantul la acțiunea antiteroristă, Vasile Costache.
După incident nimeni nu mai credea că bărbatul va supraviețui. Dar, Dumnezeu s-a îndurat de moș Gheorghe, care și acum plânge când își amintește de clipele de groază pe care le-a îndurat feciorul.
- Mie mi-au sunat dimineața la ora opt că el a căzut în comă. Nu se știe dacă va trăi.
- De ce plângeți acum?
- Mă gândesc ce durere a tras. Umblam pe la biserică pe la Movila, pe la Herța, pe dincolo, pe dincolo, a povestit tatăl, Gheorghe Costache.
După doi ani, Vasile spune că nu regretă decât atitudinea autorităților față de militari. Potrivit lui, în 2015, pe prima linie era multă carne de tun, băieți din familii sărace, fără pregătire militară, ce își riscau viața pe bani mizeri.
“Eram 70 de băieți acolo în pădure, la doi km de la Donețk. Acolo e tare strașnic. Doi români eram. Salariul la noi era șapte mii de hrivne, dar eu nu am primit șapte mii, eu am primit 2.100”, a spus participantul la acțiunea antiteroristă, Vasile Costache.
Totuși, întrebat de ce nu a fugit în România, atunci când Ucraina l-a chemat la armă, bărbatul a spus…
- Român.
- Ați luptat pentru Ucraina, de ce?
- Iubesc această țară.
Octavian Magnas, de la Herța, a luptat în Donbas nouă luni. Doar că, spre deosebire de camaradul lui de armă din Satul Mare, a fost mai norocos – s-a întors acasă nevătămat. Fizic nu a avut de suferit, dar coșmarurile prin care a trecut îl urmăresc, în vise.
“Erau profesionali ruși din sistemul grad, și au împușcat și au nimerit și au distrus câteva unități de tehnică. Poziția era foarte bună a trupelor separatiște și ruse, erau acoperiți, cu artilerie puteau să împuște. Situația aceasta de stres a fost toate nouă luni de zile”, a povestit participantul la acțiunea antiteroristă, Octavian Magas.
Deși, neoficial, în Donbas luptă Ucraina cu Rusia, românul de la Herța spune că bărbații adevărați nu lasă țara la nevoie, indiferent de limba pe care o vorbesc.
“După etnică sunt român, dar sunt cetățean al Ucrainei și repet că am dat jurământul Ucrainei în 93. Dapă e patria mea. Patria ca și mama nu se alege”, a spus participantul la acțiunea antiteroristă, Octavian Magas.
Mulți tineri, însă, au fugit din țară, își amintește primarul comunei Lunca. De frica războiului, femeile, plecate la muncă în țările Uniunii Europene, își luau cu ele soții și feciorii.
Cel mai grav este că la trei ani de la primul val de mobilizare, conflictul armat se pare că nu are sfârșit. În estul Ucrainei mor în continuare oameni, care lasă în urma lor copii orfani, văduve și părinți cu inimă frântă.
Cui îi trebuie dușmănia aceasta și toată urgia asta. Până acum am fost frați, iar acum ne ucidem frate pe frate. La ce am ajuns noi acum?