27 martie 1918. Cum "s-a întors" acasă Basarabia (VIDEO)
Unul din primele efecte ale ruperii Basarabiei de Moldova istorică a fost migraţia ţăranilor români din apropierea Prutului. În Imperiul Rus, majoritatea ţăranilor erau şerbi, lucrători lipsiţi de libertate muncind în comun pe terenurile boierilor. Un exemplu este momentul octombrie 1813, când trei sate româneşti au traversat Prutul spre Vest: părinţi, copii, bunici, cu toate bunurile mobile şi animalele din ogradă, scrie Digi24.ro.
"Au imobilizat 5 inşi cazaci care asigurau paza frontierei pe acel segment de frontieră, i-au dezarmat, i-au legat fideleş, i-au transferat pe malul drept, i-au repus în libertate, dar erau supravegheaţi din vecinatate imediată, i-au tratat foarte generos cu mamăliguță, cu jumări, cu vin, pe durata realizării acestei operaţiuni de transferare a bunurilor mobile de pe un mal pe celălalt şi bineînţeles, transferarea întregii tuturor familiilor din cele trei sate", afirmă Ion Varta, Chișinău.
Peste 130 de ani, când mulţi basarabeni au încercat să se refugieze peste Prut din calea sovietizării, au fost opriţi cu brutalitate, anchetaţi şi condamnaţi. Cei care au izbutit totuşi să fugă, au fost recuperaţi de forţele NKVD după 1945 când toată România a fost ocupată de trupele sovietice. Spre deosebire de regimul comunist, autocraţia ţaristă nu şi-a propus vreodată să depopuleze regiuni întregi.
În primele decenii ale secolului XIX-lea, fuga ţăranilor peste Prut a determinat autorităţile ţariste să amâne pe moment măsurile de rusificare.
După o scurtă perioadă de autonomie, în 1828, Basarabia a fost alipită guvernământului general din Novorosisk. Biserica fusese încorporată încă din 1818 Bisericii Ortodoxe Ruse, condusă de la Sankt Petersburg. Administraţia, judecătoriile erau în limba rusă.
Rusificarea a fost intensă, dar a avut un efect paradoxal. Zelul funcţionarilor ţarişti de a impune populaţiei o limbă pe care nu o cunoştea, a făcut ca majoritatea românilor să nu mai apeleze la autorităţi. Obştile săteşti trăiau după vechiul obicei al pământului: oamenii buni şi bătrâni erau resposabili în faţa autorităţilor pentru adunarea taxelor, rezolvau neoficial diverse cauze civile, soluţionau moştenirile.
Când, în anii 1860, datorită politicilor ţarului luminat Alexandru al II -lea, s-au înfiinţat în Basarabia 400 de şcoli parohiale, programul nu a funcţionat. 1880, rămăseseră 23. Nici învăţătorii, nici preoţii care funcţionau deseori ca învăţători, nici elevii nu ştiau limba rusă în care autorităţile insistau să se ţină cursurile. Abia în 1894, s-a pus problema unor manuale bilingve pentru învăţământul primar.
Lipsa de educaţie de orice fel i-a închis pe ţărani într-o limbă română arhaică şi a stopat migraţia firească spre mediul urban. Peste câteva decenii, componenţa etnică a oraşelor a început să se schimbe. Fenomenul s-a accentuat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, cu urmări politice importante.
În 1860, când ţarul reformist Alexandru al II-lea a permis înfiinţarea zemstvelor, adică a adunărilor locale consultative, românii pierduseră complet controlul politic. Iar în 1912, în 1912, între locuitorii Chişinăului numai 17% erau români. Restul erau evrei, germani, ruşi, ucrainieni.
În primele decenii de ocupaţie ţaristă, au încercat să se opună, dar au fost depăşiţi numeric. Nobili din alte zone ale Imperiului primeau pământ în Basarabia. Boierii români înşişi au primit titluri aristocratice ţariste. În 1911, din 468 de familii boiereşti din Basarabia numai 138 erau româneşti.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, apare un fenomen nou. Tineri din vechi familii româneşti care acceptaseră limba rusă ca să aibă acces la educaţie şi ascensiune socială, ajung în universităţi ţariste de prestigiu, inclusiv la Sankt Petersburg. În miezul autocraţiei ţariste, universităţile erau insule de liberalism occidental. Or, aceşti tineri basarabeni cultivaţi îşi redescoperă originile şi, întorşi acasă, încep să îşi ceară drepturile. Mulţi membri ai Stafului Ţării care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu România îşi făcuseră studiile în marile universităţi ruseşti.
Această elită formată în Rusia, dar în stil occidental, este cea care a perseverat în ideea de a înfiinţa un Partid Naţional Moldovenesc. Abia a cincea tentativă, cea din vara lui 1917, pe fondul Revoluţiei democratice care avea loc în Rusia, este una de succes. Semnificaţia denumirii partidului este disputată. O tabără susţine că "moldovenesc" arată că în 1917 Basarabia îşi dorea să rămână independentă, ba chiar justifică teoria privind existenţa poporului moldovenesc. Cealaltă tabără, unionistă, spune că titulatura de "Partidul Naţional Moldovenesc" şi nu direct "Român" sau "Românesc" era numai un pas tactic spre Unirea cu România.
"Dacă la început această formațiune politică, nu avea priză pe măsura aşteptărilor protagoniştilor acestui proiect, ulterior ea se va impune, dar au avut parte de o înţelepciune şi de un parcurs foarte bine gândit şi calculat şi nu au prejudiciat interesul major pe care l-au ţintit", spune Ion Varta, istoric.
După 1918, priorităţile strategice ale autorităţilor române în Basarabia au fost securitatea şi apărarea frontierei vulnerabile de pe Nistru, schimbarea ecartamentului îngust al reţelei de cale ferată cu cel de tip european pentru conectarea imediată a provinciei cu restul ţării şi sistemul de învăţământ. Au fost înfiinţate şcoli de toate gradele, licee, s-a perfecţionat învăţământul universitar, iar studiile în străinătate au devenit accesibile unui număr mai mare de tineri.
"Basarabia nu avea licee, avea gimnazii ruseşti care în 1918 s-au transformat în licee şi aceste licee au dat primele generaţii de basarabeni care erau integrate deja în sistemul românesc şi au dat culturii române nume mari în literatură, în ştiinţă. A fost un succes al şcolii pentru că în Basarabia s-a reuşit aducerea unor mari profesori, unor oameni foarte devotaţi acestei cauze, a pedagogiei şi ei s-au implicat plenar în formarea generaţiilor basarabene. Aici a fost succesul mare", afirmă Iurie Colesnic, istoric.
Ascensiunea economică a Basarabiei a fost una constantă. Aceste noi clase educate româneşti aveau deja o bază economică. În ultima parte a guvernării ţariste, numărul gospodăriilor ţărăneşti mari crescuse substanţial. Când, în anii 1930, educaţia şi drepturile politice le-au permis românilor şi să se îmbogăţească, şi să guverneze, prosperitatea s-a multiplicat şi în comunitatea lor.
Tatăl basarabencei Valentina Sturza, Grigorie Scafari, a devenit parlamentar după 9 ani în care a fost primar în satul natal, Ciuciuleni:
"Tata a lucrat 9 ani de zile. A fost ales ca deputat în Parlamentul României, a fost secretarul Partidului Liberal pe Basarabia, preşedinte era Ion Inculeţ, ministrul Afacerilor Interne a României şi avea şi era şi preşedintele partidului pe Basarabia. Tata a lucrat cu dumnealui în timpul în care a fost primar şi era deputat în Parlamentul României, a fost premiat cu cruce de aur de către Carol II pentru deosebite lucrări care s-au făcut în acea comună. El a construit foarte multe obiecte sociale. A construit baie, şcoală, poduri, şosea, grădiniţe", povestește Valentina Sturza, economic, ex-deportată Siberia.
Din nefericire, această primă generaţie de basarabeni educată în România modernă sau în Occident avea să alimenteze, după 1940, Gulagul.