Construit începând cu anul 936, acest oraş este, alături de Alhambra din Granada, moscheea din Cordoba şi palatul Alcazar din Sevilla - toate trei deja incluse pe lista patrimoniului UNESCO -, una dintre bijuteriile datând din timpul celor opt veacuri în care Andaluzia a fost sub stăpânire musulmană, între secolele al VIII-ea şi al XV-lea.

Situl ''oferă cunoaşterea în profunzime a civilizaţiei islamice occidentale din Andaluzia, astăzi dispărute, aflată la apogeul splendorii sale '', îşi argumentează UNESCO decizia într-un comunicat.

Medina Azahara, care în arabă înseamnă ''viaţă strălucitoare'', este o moştenire din timpul califatului Cordoba (secolele X-XI).

Construcţia oraşului a început la şapte ani după ce emirul Abd ar-Rahman al III-lea s-a autoproclamat calif în 929.

Potrivit legendei, oraşul a fost botezat în onoarea soţiei sale favorite, Azahara.

Istoricii sunt însă de părere că, prin construcţia acestui oraş, Abd ar-Rahman a dorit mai degrabă sa-şi demonstreze puterea în faţa califatului Bagdad, unde domnea dinastia abbasidă care, în secolul al VIII-lea, îi ucisese strămoşii aparţinând dinastiei omeiadă din Damasc.

Oraşul, înconjurat de ziduri, se află la opt kilometri de Cordoba, iar celebra sa moschee a fost transformată în catedrală după recucerirea oraşului de către regii catolici, în secolul al XIII-lea.

Oraşul servea drept reşedinţa califatului, iar aici se organizau sărbători somptuoase, erau primiţi ambasadorii străini, se aflau sediile instituţiilor administrative, locuinţe şi grădini.

Perioada de glorie a Medina Azahara a durat mai puţin de un secol, distrusă de războaiele care au pus capăt califatului Cordoba la începutul secolului al XI-lea.

Vestigiile acestui oraş, dat uitării timp de mii de ani, au fost redescoperite abia la începutul secolului al XX-lea.