Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre scrierea cu â din a şi î din i.

Încă din 1993, printr-o Hotărâre a Academiei Romane, s-au stabilit regulile, valabile şi în prezent, referitoare la felul în care sunetul [î] este redat în scris. Nu toţi vorbitorii şi nici nu toţi filologii au fost încântaţi de această reformă a ortografiei, care consideră că nu e o reformă benefică să foloseşti două litere pentru un singur sunet. Dar dura lex sed lex chiar şi în gramatică.

Deci, în funcţie de poziţia pe care o are în structura fonetica a cuvântului şi ţinând seama şi de criteriul morfologic, sunetul [î] poate fi redat în două feluri (â/î):

Se scrie â din a în interiorul cuvintelor – (a) plânge, (a) cânta, mâncare, lână, când etc. E valabil şi pentru formele flexionare ale verbelor de conjugarea  a IV-a care la infinitiv se scriu cu -î – din i finală: a coborî, a doborî etc.). Deci, dacă sunetul apare în interiorul lor, la formele specifice diverselor moduri şi timpuri, se scrie â din a: coborând, coborât, coborâsem, coborâi, hotărâsem, hotărâi, am hotărât etc. La fel, se scrie â din a şi în derivatele cu sufixe, de la cuvintele care se termină în –î din i: hotărî, dar hotărâtor, târî, dar târâtor, coborî, dar coborâş.

Se scrie î  din i   la începutul şi la sfârşitul cuvântului : încet, îmbrăcat, (a) coborî, (a) omorî  etc. Tot î din i se scrie în interiorul cuvintelor compuse, în care al doilea element începe cu î: bineînţeles şi  în interiorul derivatelor cu prefixe, de la cuvinte care încep cu î: neînceput, neîmpăcat etc.

Este curios că numele de familie se pot scrie cu î sau â, în funcţie de dorinţa celor care le poartă, în funcţie de acte sau de tradiţia din familia respectivă. Aşa se face că acelaşi nume poate fi scris în două feluri, de către persoane diferite, de exemplu : Râpeanu şi Rîpeanu.   Există și o excepție a cărei logică îmi scapă: numele proprii ruseşti în interiorul cărora apare sunetul „î” sunt scrise doar cu î din I, indiferent de poziția literei în cuvânt. Nu știu dacă e un privilegiu sau o sancțiune pentru numele rusești, și de aceea, probabil, nu pricep care ar fi rostul acestei excepții. 

După cum nu prea pricep ce anume a dictat necesitatea ca la trecerea de la "î" la "â" să se producă modificări şi în scrierea şi citirea verbului "a fi" la indicativ prezent plural. Dacă în scrierea cu "î" avem "sîntem", „sînteţi” şi "sînt", în scrierea cu "â" formele de indicativ prezent plural ale acestui verb vor fi "suntem", "sunteţi" şi "sunt".

Dar, deși gramatica nu este armată, regulile ei se execută chiar și atunci când se discută. Și, după cum spunea omul politic german Otto von Bismarck, sunt de preferat legile proaste care sunt respectate legilor bune care nu sunt respectate.