Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre pronumele demonstrative şi unele nuanţe ale utilizării lor.

Adică, pronumele "acesta" şi "acela", cu tot cu formele sale de feminin şi de plural. Precum şi formele populare mai mult sau mai puţin regionale – "ăsta" şi "ăla", "asta" şi "aia" etc.

În vorbirea literară standard e folosită forma literară acesta, acela, acei. În vorbirea de zi cu zi însă, în stânga Prutului se zicea aista şi aşeala, iar în dreapta lui – ăsta şi ăla. Mai mult, unii dintre cei din stânga râului că formele ăla, aia, ăia, alea este literară şi că devii mai roman de pretutindeni întrebuinţând-o. Deşi unele forme populare comune – precum e femininul singular "asta" -  îşi fac loc în registrul literar al limbii, în expresii şi îmbinări gen "Asta e situaţia" sau "Asta e tot".   

Ce-i drept, uneori utilizarea lor în contexte culte este justificate de nuanţele de sens pe care le-au căpătat cu anii. Ele determină, fireşte, factorii spaţiali – adică acesta e cel de aproape, iar acela  este cel de departe. Sau indică un loc – "ăla din dulap", "aia din dreapta", "ăia din piaţă". Dar nu numai atât. 

Lingvistul Iorgu Iordan a descris pe larg folosirea afectivă a pronumelor demonstrative familiare şi populare. În opinia sa pronumele de depărtare are o valoare expresivă mai mare, mai ales în exprimarea unor grade de ostilitate şi dispreţ. În cazul indicării locului, nuanţele afective lipsesc. În aceste contexte „ăla” poate fi înlocuit cu "acela", "aia" cu "aceea2 etc. Dar formulele cu "acela", "cel"  fac parte din stilul înalt al scrierii şi vorbirii culte. De aceea construcţiile cu pronumele "ăla" au căpătat treptat conotaţii peiorative şi negative.

Tot aşa, utilizarea  pronumelor de politeţe – dumnealui, dumneasa, domnia lui, domnia sa – face ca în unele contexte pronumele ”el”  să fie considerat o manifestare a  impoliteţii, fiind înlocuit cu pronumele ”dânsul” considerat mai politicos decât "el". Mulţi preferă să spună ”dânsul” în loc de el când se referă la șefi lsau la persoane pe care le stimează, deoarece unii se supără când sunt numiți la persoana a treia "el". Şi mai mulţi se supără când sunt numiți ”ăla” sau când cineva întreabă despre ei: Cine e ăsta?". Deși pronumele respective sunt în fond neutre, se consideră că "Cine este domnul?" sau "Cine este dânsul?" sună mai respectuos. La fel sunt supărătoare pentru cineva când se spune despre el ”ăla de la prăvălie", deși în fond e doar o indicație a locului său de muncă.  Pe de altă parte, când se spune despre copii "acela micu" expresia pare să poarte amprenta tandreţei…