Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre cuvântul "iadeş" despre care, să fim sinceri, puțini mai știu ce este, cum arată și ce înseamnă. Îl întâlnim însă, în literatura noastră clasică, de exemplu, în piesa "Iorgu de la Sadagura" a lui Vasile Alecsandri și într-o piesă a lui Alexandru Macedoski intitulată chiar "Iadeș".

Dicționarele ne dumiresc: iadeșul este un os, în formă de furcă, de la pieptul păsărilor, format din oasele claviculelor sudate în partea inferioară”, dar și un rămăşag care începe prin ruperea acestui os. Dar ce fel de rămășag și care e rolul osului de pasăre în el? Iată descrierea lui din dicționarul lui Augustin Scriban: când se mănâncă o găină, acela la care se întâmplă să cadă osu cel în formă de furcă de la peptu găiniĭ (numit tot iadeș), îl ia și dă un capăt altuia care trage și frânge osu, și așa zic ei că aŭ făcut iadeș, adică se învoĭesc să nu primească orĭ să nu apuce în mână un obiect de la cel-lalt fără să zică „știu”, adică „n’am uitat de iadeș”. Dacă unu dintr-înșii uită să zică „știu”, cel-lalt strigă iadeș, și cel care a uitat perde prinsoarea și plătește orĭ dă ceĭa ce s’a fixat din ainte.

Adică, e mai degrabă un fel de joc de societate decât pariu propriu zis.

Lingvista Rodica Zafiu a urmărit și itinerarul acestei vorbe de-a lungul veacurilor. Cuvântul e turcesc și înseamnă în limba turcă „pariu”. A fost preluat din persanul „yadest” care înseamnă „îmi amintesc”. Actualmente nu mai e folosit în limba turcă, în schimb s-a răspândit în tot spaţiul balcanic, probabil odată cu jocul de memorie respectiv.

Utilizările jucăușe ale osului de pasăre numit în latină furcula sunt prezente atât în tradiţiile balcanice, cât și în cele occidentale. Obiectul iadeş e destul de răspândit în lume, dar cu alte funcţii decât în jocul nostru. În primul rând cu aceea de a prevesti îndeplinirea unei dorinţe. În spaţiul nord-american, iadeşul numit wishbone este foarte cunoscut, iar în epoca modernă e substituit de simulacre din plastic. Peste două milioane de americani cumpără în fiecare an câte un iadeş de plastic.

Dat fiind că osul în formă de furcă se rupe în mod natural în două părţi inegale, cel care rămâne cu partea mai mare e câştigătorul – căruia se presupune că i se va îndeplini o dorinţă. Superstiţia e răspândită în multe culturi: de exemplu, în limba franceză osul „fourchette” este numit şi „l’os du bonheur”, „os des voeux” sau „l’os à souhait”, adică osul norocului și al dorințelor.

Copiii din Franța practică obiceiul de a formula o dorinţă legată de ruperea iadeşului. Folcloristul Lazăr Şăineanu atestă și în spaţiul românesc o versiune asemănătoare a acestei superstiţii, ce-i drept, într-o variantă mai horror, cum se zice acum: „osul de la pieptul găinei (iadeşul) tras de doi, la care rămâne hârleţul în mână are să-l îngroape pe celalt”.

Dar de regulă e vorba de rămășaguri vesele pierdute de cei care uită să zică știu la primirea unui obiect de la cel cu care a rupt osul. Iadeșul nu mai e în vogă acum, dar nu strică să știm ce înseamnă măcar în literatură sau memorii.

Cu speranța că v-am ajutat să înțelegeți mai clar unele texte din literatura clasică, să ne auzim de bine!