DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Care este originea şi sensul neologismului "kitsch"
Embed:
Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.
Bunăoară, despre cuvântul kitsch, un neologism preluat din limba germană care se scrie complicat nemţeşte, dar se pronunţă simplu româneşte.
Într-adevăr, acest împrumut recent se scrie ca în limba de provenienţă, unde înseamnă « stil de prost gust ». Iar în limba germană expresia grafică a sunetului „ce” este din tocmai 4 consoane. Deci, cuvântul se pronunţă şi în germană, şi în română simplu – kici. Forma de plural este kitsch-uri, scris corect cu cratimă înainte de terminaţie, aşa cum este regula când pronunţia unui neologism diferă de grafia lui.
Sensul cuvântului kitsch este, conform Dicţionarului explicativ al limbii române - produs pseudoartistic, imitaţie a unei opere de artă, copiere, reproducere pe scară industrială a unei opere artistice (tablou, sculptură, carte, bijuterii etc.), obiect decorativ de proastă calitate, arta de un gust îndoielnic etc. De obicei kitsch se folosește în legătură cu obiecte pseudo-artistice de prost gust.
Etimologia termenului nu este clară, dar se știe că termenul a fost pentru prima dată folosit pe piața de artă din München în jurul anilor 1860-1870 ca termen descriptiv pentru artă de calitate minoră, ieftină, populară. Lingvistul George Pruteanu consideră că termenul provine din verbul kitschen, un cuvânt foarte obișnuit în sudul Germaniei, în Bavaria, unde aparținea limbajului familiar și avea sensul de "a face ceva de mântuială" sau a fușeri, cum se mai spune azi în România. Ar putea avea legătură și cu verbul verkitschen care înseamnă ”a vinde cu totul altceva decât a fost comandat”.
Tradiţia kitsch-ului nu este una eminamente germană, ei doar i-au pus numele fenomenului pe care îl cunoaştem şi noi încă din perioada sovietică şi socialistă. Carpete pseudopersane cu tablouri pe ele, bibelouri reprezentând peşti, balerine, ciobănaşi din sticlă şi plastic, împrăştiate pe mobile, ca decor, florile din plastic, de milieurile brodate, cu sau fără ciucuri şi aşa mai departe – toate acestea fac parte din categoria kitsch-ului.
După ce am făcut saltul din socialism în societatea de consum de astăzi, observăm că cea mai mare parte a produselor decorative sunt kitsch-uri – aşa-zisele « chinezării », cea mai mare parte a suvenirurilor pe care le vedem în magazine şi târguri, tot felul de obiecte cu luminiţe, culori stridente, lucioase, amestecul de stiluri în amenajarea unui interior, pitici de grădină, magneţii de frigider şi altele d-astea.
Kitsch-ul poate să se manifeste şi în vestimentaţie, atunci când cineva optează pentru haine nepotrivite momentului, cu bijuterii, paiete, alte accesorii extravagante sau combinații stridente de culori.
Kitsch-ul nu lipseşte nici din concepţia arhitecturală a oraşelor, în care sunt plasate clădiri din beton şi sticlă în vecinătatea monumentelor istorice sau panouri publicitare care nu respectă regulile elementare ale proporţiilor şi culorilor, statui lipsite de originalitate sau eternizând iluştri anonimi.
Mai pe scurt, de kitsch nu putem scăpa, măcar să știm ce și cum este.
Bunăoară, despre cuvântul kitsch, un neologism preluat din limba germană care se scrie complicat nemţeşte, dar se pronunţă simplu româneşte.
Într-adevăr, acest împrumut recent se scrie ca în limba de provenienţă, unde înseamnă « stil de prost gust ». Iar în limba germană expresia grafică a sunetului „ce” este din tocmai 4 consoane. Deci, cuvântul se pronunţă şi în germană, şi în română simplu – kici. Forma de plural este kitsch-uri, scris corect cu cratimă înainte de terminaţie, aşa cum este regula când pronunţia unui neologism diferă de grafia lui.
Sensul cuvântului kitsch este, conform Dicţionarului explicativ al limbii române - produs pseudoartistic, imitaţie a unei opere de artă, copiere, reproducere pe scară industrială a unei opere artistice (tablou, sculptură, carte, bijuterii etc.), obiect decorativ de proastă calitate, arta de un gust îndoielnic etc. De obicei kitsch se folosește în legătură cu obiecte pseudo-artistice de prost gust.
Etimologia termenului nu este clară, dar se știe că termenul a fost pentru prima dată folosit pe piața de artă din München în jurul anilor 1860-1870 ca termen descriptiv pentru artă de calitate minoră, ieftină, populară. Lingvistul George Pruteanu consideră că termenul provine din verbul kitschen, un cuvânt foarte obișnuit în sudul Germaniei, în Bavaria, unde aparținea limbajului familiar și avea sensul de "a face ceva de mântuială" sau a fușeri, cum se mai spune azi în România. Ar putea avea legătură și cu verbul verkitschen care înseamnă ”a vinde cu totul altceva decât a fost comandat”.
Tradiţia kitsch-ului nu este una eminamente germană, ei doar i-au pus numele fenomenului pe care îl cunoaştem şi noi încă din perioada sovietică şi socialistă. Carpete pseudopersane cu tablouri pe ele, bibelouri reprezentând peşti, balerine, ciobănaşi din sticlă şi plastic, împrăştiate pe mobile, ca decor, florile din plastic, de milieurile brodate, cu sau fără ciucuri şi aşa mai departe – toate acestea fac parte din categoria kitsch-ului.
După ce am făcut saltul din socialism în societatea de consum de astăzi, observăm că cea mai mare parte a produselor decorative sunt kitsch-uri – aşa-zisele « chinezării », cea mai mare parte a suvenirurilor pe care le vedem în magazine şi târguri, tot felul de obiecte cu luminiţe, culori stridente, lucioase, amestecul de stiluri în amenajarea unui interior, pitici de grădină, magneţii de frigider şi altele d-astea.
Kitsch-ul poate să se manifeste şi în vestimentaţie, atunci când cineva optează pentru haine nepotrivite momentului, cu bijuterii, paiete, alte accesorii extravagante sau combinații stridente de culori.
Kitsch-ul nu lipseşte nici din concepţia arhitecturală a oraşelor, în care sunt plasate clădiri din beton şi sticlă în vecinătatea monumentelor istorice sau panouri publicitare care nu respectă regulile elementare ale proporţiilor şi culorilor, statui lipsite de originalitate sau eternizând iluştri anonimi.
Mai pe scurt, de kitsch nu putem scăpa, măcar să știm ce și cum este.