Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară,  despre cuvântul ”tag” neatestat de dicţionarele explicative, dar utilizat bine-mersi în viaţa de toate zilele. 

Acest cuvânt impus de uzul actual este, ca şi multe altele, un anglicism a cărui  necesitate este discutabilă, dar a cărui prezenţă a devenit incontestabilă și de neocolit. Deşi are mai multe înţelesuri în tehnologia informatică, „tag”, scris ”tag”, dar pronunțat ”teg”,  poate fi echivalat, în sensul său curent, cu termenii „etichetă” sau „cuvânt-cheie”. Faptul că ”tag” le e  preferat acestora se explică în primul rând prin caracterul său tehnic, prin comoditatea utilizatorilor şi prin presiunea contextuală a limbii engleze.  La uşurinţa preluării lui ca atare din engleză contribuie şi scurtimea cuvântului, şi posibilitatea de adaptare rapidă în limba română, fără dificultăţi gramaticale. 

Semnul care indică tagul este # numit simbol al numărului sau diez, plasat în fața cuvântului marcat și utilizat   în premieră în anul 1978 de pionierii tehnologiilor informatice, canadianul Brian Kernighan și americanul Dennis Ritchie.  Cuvintele sau frazele precedate de acest simbol sunt numite hashtaguri prin adăugarea   la internaționalismul ”tag” a cuvântului englez ”hash”, adică amestecătură, adunătură.  Hastagurile au devenit populare mai întâi pe twitter,  apoi au cucerit și celelalte rețele de comunicare. 

În fond un tag este un cuvânt definitoriu pentru un subiect anume. Pot fi mai multe taguri pentru un subiect. Adică, cuvinte-cheie asociate unui conţinut pe internet (articol, fotografie, videoclip etc.) prin care îi ajuţi pe utilizatori să afle şi să înţeleagă mai uşor despre ce este conţinutul respectiv. Exemplu: unei fotografii cu tine la schi în munţi poţi să-i adaugi tag-urile - schi, munţi, 2018. Conţinutul mesajelor e însă adesea afectiv sau ludic, astfel că utilizatorul poate trece între taguri cuvinte ca ”aiurea” sau chiar ”ce-aiurea-mă-simt”.

În limba  engleză se folosesc în concurenţă termenii tag şi label. Chiar dacă pot exista diferenţe tehnice, e clar că sensurile  şi utilizările lor comune se suprapun în bună măsură.  În română, englezescul label e de obicei transpus prin cuvântul etichetă, în schimb tag e adesea   păstrat ca atare.

Lingvista Rodica Zafiu consideră că o dovadă a integrării în sistemul morfologic al limbii române e faptul că de la tag s-a format rapid şi un verb corespunzător - a tăgui. Ca şi în alte cazuri, ca blogging-bloguire-blogare, circulă atât anglicismul tagging, cât şi infinitivul lung tăguire sau derivatul tăguială.

Punerea de taguri a devenit în blogosferă şi un joc prin care se creează legături  şi care nu prea mai corespunde sensurilor şi funcţiilor iniţiale de clasificare.  Dar astea sunt problemele internetului.

Problema dicționarelor este că insistă să nu includă în lexicul omologat cuvântul ”tag” și derivatele sale care au intrat deja cu siguranță în uzul limbii române, după cum au intrat și în uzul altor limbi odată cu extinderea internetizării globale.

Cu speranța că v-am convins că nu tot ce lipsește din dicționare nu există, să ne auzim de bine!