Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre adjectivul "natal" și apariția lui nu prea firească în unele contexte.  

Dicţonarele îl definesc cu referinţă la locuri şi aşezări astfel:  de care este legat cineva sau ceva prin naștere, în care s-a născut cineva; de baștină, de origine.

Unele dicţionare indică şi sintagma "Limbă natală" ca echivalentă cu "limbă maternă".  Dar precizează totodată că e un sens învechit, precizare contestată de motorul de căutare Google care atestă această sintagmă  de vreo 15 mii de ori. Nu e chiar mult faţă de cele peste 5 500 de rezultate pentru căutarea sintagmei "limba maternă", care e tradiţională şi parcă mai firească pentru rostirea şi scrierea românească. Şi totuşi nici puţin nu e – probabil că sub influenţa sintagmei englezeşti "native language", substantivul "limbă" şi-a ataşat adjectivul natal destinat în exclusivitate desemnării locurile de baştină,  în detrimentul tradiționalei expresii "limba maternă".  

De altfel, nici noțiunea de limbă maternă nu există de când lumea. După cum recapitulează Tamara Cărăuș în eseul "Limba de hârtie", expresia latinească "lingua materna" care pentru noi nu necesită să fie tradusă, nu a existat până pe la mijlocul anului 1100.  Exista în schimb "lingua patris", limba tatălui, adică limba latină, limba bisericii catolice în Europa Occidentală. Dat fiind că școala în Evul Mediu era doar bisericească, numai bărbații, adică tații, făceau studii și astfel latina era limba paternă. Unde mai pui că și acum în dicționarele noastre explicative actuale cuvântul ”pater” este definit ca preot sau călugăr catolic.  Primele utilizări medievale ale expresiei ”lingua materna” erau peiorative, persiflând femeile care erau analfabete. Abia în perioada Renașterii limba mamei devine și limba bisericii, după ce reformatorul Martin Luther, iar după el și alții, au tradus Biblia în germană și în limbile diferitelor țări.  Și abia în secolul al 18-lea limba maternă începe să însemne limba țării și a națiunii și își păstrează acest sens și în zilele noastre.

Dar sintagma ”limba natală” nu este singura în care adjectivul ”natal” se simte cam jenant. După cum a depistat Valentin Guțu în Dicționarul greșelilor de limbă, adjectivul e plasat într-o sumedenie de pleonasme și tautologii. De exemplu, ”satul natal în care te-ai născut” – după ce spui că satul e natal, e clar că în el te-ai născut. Sau ”localitatea natală, de baștină” – ori spui natală, ori spui de baștină, deoarece ”baștină” e un arhaism care  înseamnă  ”moșie părintească, locul nașterii, pământ natal, patrie”.

Un alt context bizar în care se rătăcește  uneori adjectivul ”natal” ține de instituțiile în care activează omul, gen: școala natală, fabrica natală, teatrul natal în loc de ”școala în care am învățat”, ”fabrica la care am lucrat și la care țin foarte mult”, ”teatrul în care activez”. Acestora li s-ar potrivi adjectivul ”natal” doar dacă în virtutea unor circumstanțe probabil nefaste cineva s-a născut chiar în incinta vreunei dintre respectivele instituții.

În concluzie, adjectivul ”natal” se referă doar la locul nașterii și nu mai are alte sensuri.