Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre înțelesul și proveninența unei celebre expresii citate atât în limba latină cât și în multe alte limbi vorbite pe Terra.

Și  totul acest adagiu este citat mai ales în latină – “Vanitas vanitatum et omnia vanitas” – dar originea sa  se află în limba ebraică – Haveil havulim hacoil haveil – adică, Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte. Cu o această  afirmaţie  începe cartea Ecleziastul, din Vechiul Testament, pe care unii cercetători ai textelor sacre o atribuie regelui Solomon. Alte surse afirmă însă  că, în Ecleziastul, sunt relatate fapte care au avut loc cu multe secole după vremea lui Solomon. Mai aproape de adevăr s-ar putea să fie opinia celor care consideră că autorul Ecleziastului  este necunoscut.

Originea şi mai  îndepărtată a acestei expresii trebuie căutată în Psalmii lui David, tot din Vechiul Testament – în versetul 4 al Psalmului 144:   “Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec”.

Milenii la rând, Biserica creștină le sugera oamenilor printr-o astfel de perspectivă că viaţa lor pământească este zadarnică, deşartă, promiţându-le o viaţă viitoare de apoi mai bună, mai îmbelşugată. Cu timpul însă societatea laicizată și culturile protestante au sfidat cantonarea bisericii în această interpretare a textelor sacre, considerând desuetă propovăduirea resemnării, abandonării oricărei lupte, fatalității. Curentele noi nu sunt de acord că viaţa este iluzie, fum sau umbră, și afirmă că omul a evoluat, are alte orizonturi ale cunoaşterii, alte aspiraţii, altă perceptie a vietii și a valorilor ei, iar textul biblic trebuie pus si el într-o lumină diferită, într-o înţelegere mai profundă si mai adecvată lumii contemporane.

Din limbajul religios, această expresie – Deşertăciunea deşertăciunilor  – a trecut în vorbirea curentă, dobândind un înţeles mai profan, în sensul că ea  caracterizează acţiuni sau situaţii concrete ca fiind inutile, destinate eşecului. La fel, expresia este utilizată ironic în contexte departe de patosul scrutării filozofice  a profunzimilor vieții – bunăoară, la o petrecere a chefliilor, după ce au consumat tot ce s-a turnat, cineva dintre ei constată că au ajuns la deșertăciunea deșertăciunilor…

Este firesc că odată cu scurgerea timpului explicația și scopul initial al acestor cuvinte s-au modificat, au găsit alte sfere de aplicare. În sensul strict şi învechit, s-au păstrat ca reflecţiile unui sceptic pe pragul sinuciderii, care nu descoperă nimic interesant în viaţă. În sens mai larg şi mai modern, ele servesc spre a caracteriza lucrări, acţiuni sau iniţiative care până la urmă se dovedesc zadarnice.

Utilizarea umoristică a sentinței biblice a fost consemnată și în literatură. De exemplu, poeții români Dimitrie Anghel şi Stefan Octavian Iosif o parafrazează parodistic și comic în poezia intitulată ”O lacrimă la un dosar”:  „Vecinul meu adus de naufragiu / Un biet şoşon cu pneurile sparte, / Ofta ades: Sublim e-al tău adagiu, / Psalmistule! Da, toate sunt deşarte..."
Umorul ne sugerează întotdeauna că deși toate sunt deșertăciune, viața are totuși uneori multe argumente în favoarea meritului de a fi trăită.