Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre Paştele Blajinilor și despre diferite credințe populare legate de această sărbătoare, unele deja uitate, altele pe cale de a fi uitate.

Potrivit tradiţiei populare, în ziua de luni, de după Duminica Tomei, prima duminică după Paşte, se celebrează Paştele Blajinilor, sărbătoare consacrată spiritelor celor trecuţi în lumea cealaltă.

În dicționarele explicative cuvântul ”blajin” este indicat ca sinonim al adjectivelor ”blând, binevoitor, omenos”. Dar este indicat și sensul mitologic păgân – de ființe blânde și evlavioase care trăiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. Îi sărbătorim pentru că morții noștri devin Blajinii, suflete paşnice şi blânde, despre care se crede că se află la locul unde Apa Sâmbetei se varsă în Sorbul Pământului.

Despre Apa Sâmbetei, în mitologia românească, se spune că izvorăşte din Paradis, de sub Pomul vieţii şi al cunoaşterii şi că reprezintă hotarul dintre lumea aceasta şi lumea cealaltă. În multe zone ale României exista obiceiul ca obiectele care nu se pot da de pomană sau trebuie aruncate, fără a fi “spurcate” (resturi de lumânări, icoane deteriorate, candelele sparte etc.) să fie duse la râu, pentru că toate râurile ajung în Apa Sâmbetei, iar obiectele vor ajunge şi ele pe tărâmul celălalt. Din această credinţă a derivat şi expresia “A se duce pe Apa Sâmbetei”, cu înţelesul a se pierde, a se prăpădi, a se irosi, a se distruge. Pe de altă parte, o formulare de felul Duce-te-ai pe Apa Sâmbetei are valoarea unui blestem cu sensul a dispărea/a pieri dinaintea ochilor, a înceta să mai existe.

Sorbul  este definit de dicționare ca un vârtej de apă cu un ochi adânc la mijloc și locul unde apa unui râu dispare de la suprafață, curgând în continuare printr-un curs subteran.  În mitologie sorbul este marea ce formează hotarul între cele două lumi   sau tărâmuri.

Blajinii numiți și Rohmani,  cuvânt din limba tracă – Zeind-Roymenos – Sfântul Luminos, nume dat Cavalerului Trac), erau consideraţi a fi cei dintâi oameni de pe Pământ, nefiind supuşi trecerii timpului. Ei nu ştiu să calculeze data Sfintelor Paşti, dar ştiu că această sărbătoare a venit atunci când ajung la ei, după o săptămână de la Paştele din lumea aceasta, pe apă, cojile de ouă roşii sparte în timpul înroşitului și aruncate de creştini.

În funcţie de diversele zone ale universului spiritual românesc, se mai crede că, fără Blajini, lumea s-ar cufunda în haos sau că ei ar fi urmaşii celor care nu au reuşit să treacă marea, când Moise a eliberat, din robia egipteană, poporul evreu, rămânând pe o insulă în apropierea Raiului. În Bucovina, se spunea că Blajinii ar fi jumătate oameni şi jumătate peşti, iar femeile lor, alături de care nu stau decât 30 de zile pe an, pentru procreaţie, ar cânta extraordinar de frumos.

În rânduielile bisericeşti nu există o astfel de sărbătoare, dar oamenii o cinstesc, în virtutea unei îndelungate tradiţii în care și-au găsit loc cu timpul și preoții care sfințesc mormintele și pomenile.   

Mitologiile și credințele se împacă între ele întru a-i celebra pe strămoși.