Să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară despre cuvântul japonez „karateka” şi alte elemente lingvistice legate de artele marţiale orientale.

Este curios că deşi artele marţiale importate din Asia sunt foarte populare şi pe meleagurile noastre, terminologia corespunzătoare este adoptată cam cu scârţ de dicţionare.  Cuvântul karateka este definit ca persoană sau sportiv care practică karate de două dicționare de neologisme, dar nu și de dicționarele explicative generale. Sportul ca atare, karate, este mai agreat de dicționarele explicative care îl definesc ca metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. Versiunea românizată sau internaționalizată – karatist – este prezentă doar în dicționarele ortografice, nu și în cele explicative sau enciclopedice.

Dar deși dicționarele sunt cam neospitaliere cu acest cuvânt, cred că el ar putea avea drept de reședință în lexicul limbii române, măcar și pentru că a fost adoptat cu tot  cu sonoritatea lui japoneză de limbi atât de diferite ca engleza, spaniola, italiana, poloneza, rusa și finlandeza, dacă e să ne limităm doar la câteva.

Paradoxal, dar cei care practică o altă luptă japoneză, judo, sunt mai agreați de dicționare – sunt atestate deopotrivă substantivele judoka și judocan. Tustrele se scriu judo, judoka și judocan, dar se pronunță giudo, giudoka și giudocan. O variantă românizată ca judoist nu există.  În schimb există în limba engleză, la fel cum judoista există în italiană deopotrivă cu termenul judoka preluat din japoneză. În limba rusă vorba japoneză care înseamnă ”calea mlădioasă” a fost modificată fonetic, astfel că la ruși dziudoistul este cel care practică dziudo.

În schimb denumirea artei marțiale nipone jiu-jitsu, din care a descins judo, se pronunță aproape cum se scrie, adică jiu-jițu, iar cei care o practică nu au denumiri de genul jiujitsoka. La fel și cei care practică aikido, o  altă artă derivată din jiu-jitsu - apropo, și cuvântul ”aikido” care în japoneză înseamnă ”calea armonizării energiei”, e atestat doar de dicționarele românești de neologisme. Cei care o practică se numesc aikidoka, termen prezent în dicționarele explicative ale limbii engleze, nu și în cele românești.

Tot dicționarele de neologismele sunt singurele care conțin termenul ”sumo”, o altă luptă japoneză, care se desfășoară  pe un ring special, în care este declarat învins adversarul care cade primul pe podea, atinge podeaua cu mâna sau scoate în afara ringului unul ori ambele picioare.  Nici luptătorilor de sumo lexicografii români nu le atribuie termeni ca sumoist sau sumocani, deși în engleză circulă nestingherit termenul ”sumoist”. În japoneză luptătorii de sumo se numesc rikishi sau sumotori.  

În schimb arta marțială coreeană taekwondo, destul de populară la noi, nu e prezentă decât în Wikipedia în limba română, fiind ortografiată la fel ca în toate limbile europene de largă circulație – engleză, franceză, germană, italiană.  Și dat fiind că nu e atestată nici denumirea probei sportive, și  substantivul taekwondist, deși e compus în conformitate cu spiritul limbii române, lipsește din dicționare. Și în acest caz limbile europene nu se sinchisesc să legitimeze compunerea substantivelor noi prin atașarea sufixului internațional –ist, foarte productiv pretutindeni.

Probabil că ar fi cazul să le urmăm exemplu și să ne îmbogățim limba cu noi termeni trebuincioși și comozi.