Să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre expresia „Dacă tăceai, filozof rămâneai”, spusă în cazurile în care cineva se exprimă mai puţin inteligent decât se aştepta auditoriul să audă.

Deşi seamănă cu o zicală populară, această maximă celebră este de origine cultă şi veche de sute de ani și are în spate o poveste de-a dreptul interesantă care s-a transmis din generație în generație.

Expresia provine dintr-o scriere antică, intitulată „Consolarea filozofiei”, semnată de către filozoful roman Boethius, care a trăit între anii 477 și 524.

La vremea respectivă,  Boethius, care era și senator și ulterior consul, a făcut niște afirmații care nu au fost pe placul conducătorului Romei din acea perioadă. Ca urmare a acestui incident, Boethius a fost întemnițat și astfel și-a încheiat practic cariera de filozof. Lucrarea „Consolarea filozofiei” a fost scrisă din închisoare.

Povața ar fi că „dacă tăcea, filozof rămânea”,  care în forma sa originală sună așa: „si tacuisses, philosophus mansisses”.  Așadar, a vorbit și și-a luat rămas bun de la cariera de filozof. Pe când, dacă ar fi tăcut, și-ar fi păstrat statutul.  Cu timpul, expresia și-a simplificat sensul și se referă acum la orice ins care spune vreo prostie în cadrul unei discuții.  Adică, maxima este  folosită  în împrejurările în care tăcerea poate fi mai inteligentă decât cuvântul.

Mai e o  maximă latină: Stultus quoque si taquerit, sapiens reputabitur – „prostul, dacă ar fi tăcut, ar fi fost considerat înțelept”.

Astfel, expresia cu pricina se referă la oamenii de la care se așteaptă o vorbă înțeleaptă sau un sfat util, însă atunci când deschid gura spun numai prostii. Expresiile sinonime cu aceasta sunt: „Tăcerea este de aur” sau formularea noastră folclorică mioritică „gura bate… sinonimul mai neaoș al cuvintelor fund sau dos”.

De fapt,  formula completă este ”Cuvântul e de argint, tăcerea e de aur”.   Prezența ei în această formă în mai multe limbi denotă că flecarii prosperă pretutindeni.

Cât privește cea de-a doua zicală, gura bate fundul, ea înseamnă că vorbele spuse în pripă sau necugetat atrag după sine repercusiuni, pedepse, iar dat fiind că în mod tradițional pedepsele fizice  în familie li se aplicau feselor,  aparentul paradox anatomic devine destul de logic.

În perimetrul aceleiași teme s-a exprimat, ca de obicei, spiritual, scriitorul satiric american  Mark Twain: ”Mai bine să taci și să pari prost decât să deschizi gura și să risipești pentru totdeauna îndoielile”.

Lingvista Rodica Zafiu ne prezintă într-un articol cum e exprimată intensitatea tăcerii în registrul popular şi colocvial al limbii române.  Se tace mâlc, chitic sau (mai rar) molcom. Extremele tăcerii sînt indicate şi de negarea oricărei rostiri sau a oricărui sunet – a nu spune nici pâs, a nu zice nici cârc, a nu se auzi nici musca –, iar îndemnurile la tăcere sunt întărite pleonastic: taci din gură. Cele mai multe şi mai inventive forme de intensificare sunt însă comparaţiile: cineva tace ca peştele, ca pământul, ca porcul în păpuşoi etc.