Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre un cuvânt neînregistrat deocamdată de dicţionare, dar folosit foarte des în presa şi în comunicarea prin Internet din România. Este vorba de cuvântul „răutăcism” care se pare că e clar ce înseamnă, dar nu e clar când şi de ce a luat fiinţă.  

Prezenţa lui în uz, deseori la plural – răutăcisme a fost semnalată acum câţiva ani de lingvista Rodica Zafiu într-un articol din revista bucureşteană „Dilema Veche”, din care voi cita în continuare.

Unele surse atribuie lansarea acestui cuvânt unui cunoscut fotbalist, dar nu există  nici o dovadă că acesta ar fi fost creatorul termenului. Pluralul răutăcisme, ca şi pluralul aroganţe se asociază cu un registru semicult al limbii. Dincolo de impresia oarecum negativă pe care o produce asupra multor vorbitori, reticenţi la inovaţiile lexicale popular-colocviale, noul termen e destul de interesant şi apariţia sa nu e lipsită de justificări. Aparent, răutăcism ar dubla inutil termenul răutate, cu sensul „afirmaţie răutăcioasă“, ca în expresia „a spune răutăţi despre cineva“. Majoritatea utilizărilor vizează comportamentul verbal: cineva îi spune cuiva răutăcisme sau vorbeşte despre cineva sau ceva cu sau fără răutăcisme etc.

E limpede că termenul s-a format de la răutăcios, adjectivul a cărui ambiguitate nu e foarte bine descrisă de dicţionarele noastre. În Dicţionarele explicative sunt juxtapuse două înţelesuri destul de diferite ale lui răutăcios: primul - „plin de răutate“ şi al doilea - „care, fără să aibă un fond rău, este înclinat să jignească, să facă mici răutăţi“. Evident, explicaţia „plin de răutate“ cuprinde o judecată negativă foarte aspră, în vreme ce „fără să aibă un fond rău“ constituie o justificare purtătoare de simpatie. Răutăcismele, legate mai ales de „înclinaţia de a jigni“, sunt produsele unei nu foarte grave atitudini răutăcioase, fiind echivalente cu micile răutăţi. Un fel de soft-răutate, vorbind în romgleza modernă.

Aşadar, faţă de răutate – cuvânt cu prea multe sensuri, predominant negative – răutăcism aduce o nuanţă de concretizare simpatică. Terenul nu era totuşi gol: noul termen corespunde, în mare măsură, maliţiei şi maliţiozităţii. Pentru ambele, DEX recurge la eticheta „livresc“, maliţia fiind definită ca înclinarea de a fi malițios; răutate, malițiozitate. şi vorbă, atitudine, glumă răutăcioasă, iar maliţiozitatea ca însușirea de a fi malițios; înțepătură, răutate; maliție.

De la o vreme şi adjectivul maliţios a suferit, sub influenţa englezei, o transformare teribilă: de la sensul predominant pozitiv preluat în trecut din franceză („ironic, caustic“) s-a trecut la o judecată negativă clară şi la sinonimia cu dăunător, nociv.

Rămâne de văzut ce rămâne în limbă şi ce dispare din ea. Pentru edificare, ne-am putea aminti că dicţionarele româneşti din secolul al 19-lea atestau şi cuvintele răutăţíe, răutăţiune sau răutăciune. Formele acestea nu s-au păstrat şi nu s-au impus, dar dat fiind faptul că nevoia de a numi într-un fel transparent „micile răutăţi“ pare să fi rămas actuală, poate că un alt viitor îi e sortit neologismului deocamdată ilicit „răutăcisme”.