Crew Dragon, capsula companiei SpaceX care va transporta pentru prima oară doi astronauți americani până la Stația Spațială Internațională, va decola sâmbătă, dacă misiunea nu va fi cumva amânată din nou, din cauza vremii nefavorabile, așa cum s-a întâmplat miercuri.  

În fapt, Stația Spațială Internațională este un laborator uriaș aflat în imponderabilitate. Pentru oamenii de știință este extrem de important, pentru că pot studia, în toate domeniile, fenomene „pure”, care nu mai sunt influențate de gravitația de pe Pământ. Chirurgia optică, de pildă, a beneficiat de pe urma cercetărilor efectuate la bordul Stației Spațiale Internaționale. Toată tehnologia care permite operarea problemelor de vedere a fost pusă la punct în spațiu. La fel, studiile desfășurate la bordul ISS au permis ca mijloacele de transport să fie făcute mai sigure, în special trenul și avionul, scrie digi24.ro.

Cât costă Stația Spațială Internațională

Stația Spațială Internațională este o platformă de cooperare internațională. Americani, ruși, europeni, japonezi și canadieni lucrează și finanțează împreună acest proiect. Fiecare organizație a contribuit la asamblarea ISS și la costurile ei de întreținere.  Toată lumea plătește pentru a-și trimite astronauții pe ISS, pe o durată determinată.

Uniunea Europeană contribuie la programul Stației Spațiale ocupându-se de modulul de serviciu al acesteia, Orion, o capsulă spațială aparținând NASA. Europa furnizează electricitatea, carburantul, apa sau alimentele de care va avea nevoie pentru următorul zbor. Ce are de câștigat Europa din asta? În primul rând locuri de muncă. Aproape 10.000 de persoane trăiesc grație acestui program. De aceea a fost mai avantajos să se ocupe de această navetă decât să fi plătit pur și simplu o contribuție în bani, arată Jean-François Clervoy, fost astronaut francez, într-un interviu pentru Ouest-France.

Există reproșuri că programul Stației Spațiale Internaționale costă prea mult. De la lansarea lui, a costat circa 150 de miliarde de dolari. Evident că cei implicați consideră că nimic nu este prea scump pentru a încuraja cercetarea. În plus, dacă s-ar împărți acest preț la cât i-ar reveni de plată fiecărui locuitor într-un an, s-ar ajunge la o sumă derizorie. Oprirea acestui program nu va schimba societatea, argumentează susținătorii lui. 

De ce e nevoie de Stația Spațială Internațională

Un alt interes pentru menținerea Stației Spațiale Internaționale se leagă de pregătirea viitoarelor călătorii spațiale, în special cele către Marte. Pentru asta, astronauții vor fi expuși la un mediu fără gravitație pentru o durată lungă de timp, iar absența gravitației are un impact major asupra corpului uman, tocmai de aceea este necesară o pregătire temeinică. La bordul Stației Spațiale, astronauții sunt obligată să facă două ore și jumătate de sport pe zi, pentru că în absența gravitației, masa musculară și osoasă scade.

În prezent, misiunile pe Stația Spațială durează în medie șase luni. Însă în anii viitori sunt prevăzute trei misiuni cu durata de un an, pentru că astronauții care vor merge pe Marte vor trebui să petreacă 800 de zile în condiții similare. Este important să înțelegem cum se comportă corpul în aceste condiții și cât timp poate rezista, subliniază Jean-François Clervoy.

Astronauții fac biopsii osoase și musculare la plecarea și la revenirea din fiecare misiune.

Pentru plecarea pe Marte, se ia în calcul inclusiv crearea artificială a unei gravitații pentru a putea face o asemenea călătorie spațială. 

În plus, Stația Spațială mai permite un lucru pentru care nu a fost prevăzută inițial: realizarea unor studii psihologice. Psihologii pot propune experimente, în funcție de resursele disponibile, în special în ceea ce privește impactul unei izolări pe o durată atât de mare.

Cum a fost construită Stația Spațială Internațională

Staţia Spaţială Internaţională (The International Space Station - ISS) se află la o altitudine medie de 400 de kilometri deasupra Pământului şi poate rivaliza cu strălucirea planetei Venus, apărând ca o lumină strălucitoare pe cerul nopţii şi putând fi văzută de pe Pământ fără utilizarea unui telescop. Se întinde pe o suprafaţă egală cu un teren de fotbal şi cântăreşte 391.000 kilograme.

ISS face o rotație în jurul Pământului în 93 de minute, astfel că într-o zi dă roată Pământului de 15,5 ori.

Părţile componente ale Staţiei Spaţiale Internaţionale au fost transportate în spaţiu, ansamblul fiind construit treptat pe orbită, folosind astronauţi şi robotică. În majoritatea misiunilor s-a folosit o navetă spaţială NASA, pentru a transporta piesele mai grele, dar şi rachete Proton sau rachete Soiuz, rachete pentru o singură utilizare. Sistemul ISS include module şi noduri de legătură, care conţin sectoare de locuit şi laboratoare (Destiny, Columbus etc.), spaţii de depozitare şi panouri solare care asigură energia.

În 1998, primele două module ale Staţiei Spaţiale Internaţionale au fost lansate pe orbita Pământului.

La 20 noiembrie 1998, o rachetă rusă Proton, lansată de pe cosmodromul Baikonur din Kazahstan, transporta prima componentă pentru Staţia Spaţială Internaţională, un modul numit Zarya, finanţat de SUA şi construit de Rusia.

După doar două săptămâni, la 6 decembrie 1998, Space Shuttle Endeavour în misiunea STS-88 a transportat, în spaţiu, modulul Unity, construit în SUA, şi l-a cuplat cu Zarya.

Odată cu conectarea acestor două module inaugurale, construcţia Staţiei Spaţiale Internaţionale a început. Lansarea proiectului a implicat SUA, Rusia, Canada, Japonia şi ţările membre ale Agenţiei Spaţiale Europene, potrivit www.nasa.gov.

Construcţia ISS a fost oprită după tragedia navetei Columbia din 2003 şi reluată în septembrie 2006. Au urmat o serie de lansări în spaţiu de la bazele din Florida, Kazahstan şi Guyana Franceză (baza de lansare a Agenţiei Spaţiale Europene), pentru dezvoltarea ISS.

Prima expediție la bordul ISS

De la sosirea primei expediţii, la 2 noiembrie 2000, prezenţa umană pe ISS a fost continuă. Echipajele de astronauţi, care au desfăşurat activităţi pe staţia spaţială, au fost de trei sau şase persoane.

După ce NASA a sistat în 2011 programul de transport al astronauţilor săi către ISS, aceştia au depins de rachetele ruseşti Soiuz pentru a ajunge la bordul staţiei spaţiale. În ultimii 9 ani, de când americanii nu au mai avut propriile lansări de navete spațiale, astronauții SUA  au fost trimiși pe ISS cu navetele rusești Soiuz.

Fiecare loc într-o capsulă rusească Soiuz îi costa pe americani cam 80 de milioane de dolari și atunci au preferat să dezvolte un program propriu, să preia inițiativa și dacă pot, să-i depășească pe orice alți competitori din lume, a explicat Dumitru Prunariu, singurul cosmonaut român.

ISS este cel mai mare şi mai complex proiect ştiinţific internaţional din istoria omenirii şi a fost conceput ca o punte de legătură şi, totodată, un spaţiu de cercetare pentru misiunile spaţiale care explorează galaxiile. Un parteneriat internaţional al agenţiilor spaţiale oferă şi gestionează elementele staţiei. Planurile actuale menţionează menţinerea operaţională a staţiei spaţiale până în 2024, partenerii discutând şi o eventuală prelungire a funcţionalităţii până în 2028.

Până în septembrie 2019, numărul persoanelor care au fost pe ISS era de 239 din 19 ţări.

În 2014, Rusia a anunţat că din 2020 nu vor mai oferi transport astronauţilor american spre Staţia Spaţială Internaţională

Termenul de „stație spațială”, folosit pentru prima dată de savantul român Hermann Oberth 

Istoria unei staţii spaţiale internaţionale datează din 1923, când savantul român Hermann Oberth a folosit termenul de „staţie spaţială” pentru a descrie un complex ştiinţific spaţial care să fie folosit de misiunile spre Lună şi Marte. În 1952, Werner von Braun a publicat în revista „Collier” un articol despre conceptul de staţie spaţială, pe care a imaginat-o cu un diametru de aproximativ 80 de metri, care să ofere gravitaţie artificială similară cu cea de pe Pământ cu ajutorul forţei centrifuge.

Uniunea Sovietică a lansat prima staţie spaţială din lume, Saliut 1, în 1971.

Statele Unite au lansat o staţie spaţială mai mare, Skylab, în 1973, care a găzduit trei echipaje înainte de a fi abandonată în 1974.

URSS a continuat să se preocupe de misiuni spaţiale de lungă durată şi în 1986 a lansat primele module ale staţiei spaţiale Mir.

Staţia Spaţială Internaţională este de patru ori mai mare decât staţia spaţială rusească Mir, cea care și-a încetat activitatea în 2001.