Acum doi ani, China şi Rusia anunţau primul "swap valutar", yuani contra ruble, pentru a evita să mai folosească dolari în comerţul bilateral. Înţelegerea suna spectaculos încă de pe atunci, însă efectele concrete erau aproape de zero. Asta pentru că o singură înţelegere bilaterală de acest tip, între jucători oricât de mari, nu valorează aproape nimic.

Ar valora ceva dacă balanţa comercială dintre cele două ţări ar fi perfect echilibrată. Însă într-un astfel de caz nu mai e nevoie de monede internaţionale de schimb – barterul e suficient. De fapt, swap-ul este mai rău decât un barter, pentru că preia toate riscurile monedei fără să preia şi avantajele.

În momentul în care una din ţări importă mai mult decât cealaltă, este nevoie de monedă lichidă, adică, dolari. Pentru că japonezii, de exemplu, nu acceptă ruble în contul excedentului comercial pe care îl au faţă de China.

Atunci când intră un membru nou în joc, înţelegerile bilaterale încep să conteze. Dacă A îi este dator lui B, B lui C şi C lui A, nevoia de monedă lichidă scade. Iar în ultimii doi ani au tot intrat. Cu paşi mici, China şi-a extins reţeaua de tratate la aproape 20, iar Rusia, Iran, Pakistan sau Turcia au şi ele câte trei-patru.

Iar procesul nu dă semne să înceteze, ci dimpotrivă: în ultimele două luni anunţurile au curs constant, culminând cu intrarea în ring a Japoniei, care în ultima săptămână a anului trecut a semnat tratate de swap valutar cu China şi India (petrol iranian cumpără demult în yeni). Surpriza vine din faptul că Japonia este, şi în finanţe, unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai SUA. Explicaţia este că efortul de a slăbi yenul merită orice sacrificiu, chiar şi pe al altora. Reacţia SUA a apărut prompt: Departamentul Trezoreriei a criticat Japonia în acelaşi capitol în care aproape că acuză China de manipularea monedei.