Istoriografia comunistă a blamat sau a ignorat data de 27 martie 1918. Autorităţile din perioada tranziţiei, de la Bucureşti şi Chişinău, au accentuat mai degrabă independenţa Moldovei, proclamată la 27 august 1991, notează Digi24.

În ultimii 10 ani, voturile moldovenilo cu cetăţenie românească s-au dovedit o resursă atrăgătoare pentru politicienii de la Bucureşti. Dar povestea Unirii de acum aproape o sută de ani este în continuare puţin cunoscută.

Manifestaţiile unioniste au puţină trecere în faţa electoratului românesc. Ştirile de acest tip se sting repede în noianul de probleme curente.

Basarabia. Problema incomodă în perioada tranziției

Pasivitatea cvasi-generală în relaţia cu Basarabia este, printre altele, efectul deciziilor luate la Bucureşti în urmă cu 25-26 de ani. În 1990, autorităţile române au ales să ignore Podul de Flori de pe Prut - sursă de imagini asemătoare celor de la căderea Zidului Berlinului. În august 1991, în contextul puciului de la Moscova, autorităţile de la Bucureşti au recunoscut rapid independenţa Republicii Moldova. Nu au cerut, nici măcar nu au pus problema anulării de facto a tratatului Ribbentrop-Molotov, cel prin care România a pierdut Basarabia în 1940.

Statele baltice au folosit la maxim breşa din 1991; preşedintele Iliescu, premierul Roman şi ministrul de externe, Adrian Năstase, au ales să nu îi facă probleme suplimentare lui Mihail Gorbaciov. Întors teafăr din Crimeea la Moscova, acesta a pierdut puterea, iar URSS s-a dezmembrat. Basarabia a rămas suspendată între Est şi Vest. În 1918, condiţiile au fost infinit mai dificile. Diferenţa au făcut-o liderii politici.

"Liderii mişcării româneşti au demonstrat atunci multă luciditate şi pragmatism. Au luat în calcul toate circumstanţele în care se afla Basarabia şi nu au forţat nota şi au promovat o politică atentă, circumspectă. Nu au ars etapele, dar au realizat toate obiectivele în linie ascendentă", a explicat istoricul Ion Varta.

Ruptă de Principatul Moldovei în 1812, Basarabia şi-a păstrat iniţial autonomia. Treptat, politica ţaristă faţă de naţionalităţile din Imperiu s-a înăsprit. La începutul secolului XX, românii reprezentau numai 56% din populaţie şi pierduseră complet puterea politică. Dar în anii următori, elita românească rusificată, educată în marile universităţi liberale ale Rusiei imperiale, îşi redescoperă, graţie educaţiei, rădăcinile naţionale. La izbucnirea primului război mondial şi apoi a Revoluţiei Ruse din februarie 1917, mişcarea naţională din Basarabia se maturizase.

Revoluția Rusă din 1917. Basarabenii cer autonomie

În primăvară apar deja cereri de retragere a trupelor ruseşti din gubernie. Iar în toamnă, în zilele în care Lenin acapara puterea la Sankt Petersburg, 900 de delegaţi ai unui comitet militar basarabean au proclamat la Chişinău autonomia şi au convocat Sfatul Ţării, organism reprezentativ al întregii populaţii. În decembrie, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, Sfatul Ţării proclamă Republica Federativă Democratică Moldovenească.

"Partidul Naţional Moldovenesc va deveni foarte influent, cu un rol foarte important în proclamarea autonomiei, apoi a independenţei şi apoi a Unirii”, a explicat istoricul Ion Varta.

Pe de altă parte, mulţi din cei 300.000 de basarabeni înrolaţi în armata ţaristă luptaseră pe frontul românesc, în bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz. Ei sprijineau direct politica naţională a Sfatului Ţării de la Chişinău. O dovadă este telegrama din decembrie 1917 a garnizoanei din Roman către deputaţi:

"Privirile noastre, a tuturor moldovenilor, slujbaşi din garnizoana oraşului Roman, cu lacrimi de bucurie, sunt îndreptate către Sfatul Ţării a Basarabiei dorindu-i izbândă în lucrările sale. Nici o mică îndoială nu avem că Sfatul Ţării prin conducerea lui cumpătată nu va aduce la o viaţă conştientă, sănătoasă, prielnică înălţării unui neam reînviat... şi va deveni un popor de o vrednicie fără pereche".

Dar situaţia din fostul imperiu ţarist se agravează. Imediat după instalarea la putere, Lenin şi ceilalţi membrii ai Consiliului Comisarilor Poporului, au adoptat decretul asupra păcii şi decretul asupra pământului. Anunţul bolşevicilor că Rusia se pregăteşte să iasă din războiul cu Germania a aruncat întreaga linie a frontului estic în aer. Combinat cu propaganda intensă care îi îndemna pe soldaţi la insubordonare militară şi civilă, demobilizarea armatelor ţariste a devenit rapid haotică şi violentă.

"Această degringoladă care a cuprins practic toate unităţile militare ruse care erau dislocate pe frontul român, abandonarea în dezordine a liniei frontului şi retragerea în spatele lor frontului, a acestor ostaşi bolşevizaţi, erau atinşi de această molimă a anarhiei, au provocat suferinţe cumplite populaţiei civile din Basarabia", a spus istoricul român Ion Varta.

După ce o brigadă de bolşevici atacă în ianuarie 1918 Chişinăul, Sfatul Ţării obţine ajutorul Armatei Române, iar ordinea este restabilită. Apărarea în faţa războiului civil din Rusia a fost un argument decisiv în favoarea Unirii. La 27 martie 1918 au votat pentru Unirea cu România inclusiv ruşi şi ucrainieni.

"La 27 martie, a avut loc o şedinţă absolut admirabilă, furtunoasă, în care un rol decisiv în schimbarea raporturilor de forţe l-a avut Constantin Stere, marele român basarabean care deja era un nume în Vechiul Regat. A vorbit de 57 de ori în timp de trei zile, a intrat la tribună, şi a încercat să îi convingă inclusiv pe minoritari, pe deputaţii care reprezentau minorităţile, să voteze Unirea Basarabiei cu România şi i-a reuşit. 86 de deputaţi pentru, 3 împotrivă şi 36 s-au abţinut. În felul acesta, prin vot democratic, vot covârşitor, Basarabia şi-a rezolvat această problemă dureroasă care era legată de cei 106 ani de ocupaţie străină", a explicat istoricul Ion Varta.

URSS nu a recunoscut niciodată Unirea

Nici Lenin, nici Stalin, nu au recunoscut Unirea Basarabiei cu România. Iniţial, puterea sovietică a anunţat chiar că va restitui tezaurul românesc evacuat la Moscova numai dacă autorităţile române renunţă la Basarabia, idee respinsă categoric de la Bucureşti. În 1940 însă, coaliţia dintre Hitler şi Stalin a pus regimul regelui Carol al-II-lea în imposibilitatea de a apăra teritoriul dintre Prut şi Nistru.

De la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi până la sfârşitul comunismului, politicile sovietice de rusificare s-au dovedit deopotrivă mai agresive şi mai subtile decât cele practicate de în vremea ţarilor.