Astăzi se împlinesc 75 de ani de la moartea scriitorului Ion Minulescu
foto: tvr.ro
Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881, în Bucureşti. A copilărit la Slatina, iar cursurile primare şi cele gimnaziale le-a urmat la Piteşti, potrivit "Dicţionarului general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, 2005).
În 1897, i-au apărut primele poezii în revista "Povestea vorbei". În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan, a publicat în "Foaia pentru toţi".
După ce a luat bacalaureatul, Ion Minulescu a intrat la Facultatea de Drept din Bucureşti, însă după doar un semestru, a plecat la Paris, în 1900. Aici a devenit fascinat de literatura simbolistă, citindu-i cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Verlaine, Rimbaud ş.a. Pe unii autori, precum Moreas ori Albert Fleury, i-a cunoscut personal.
Întors în ţară, pe la începutul anului 1905, a publicat versuri şi fragmente de proză ("Din jurnalul unui pribeag") în revista "Viaţa nouă" a lui Ovid Densuşianu.
Din 1907, a frecventat "sîmbetele literare" organizate de M. Dragomirescu şi a colaborat la "Convorbiri critice", fiind remarcat de I. L. Caragiale, conform ''Dicţionarului scriitorilor români'' (Ed. Albatros, 2001).
Debutul editorial a avut loc în 1908, cu "Romanţe pentru mai târziu". În acelaşi an, a debutat şi ca prozator, cu povestirea "Casa cu geamurile portocalii".
În 1912, Ion Minulescu a scos, pentru scurt timp, revista "Insula", care a adunat colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. 1913 a marcat apariţia celui de-al doilea volum de versuri, "La vorbă cu mine însumi". În anul următor, poetul s-a căsătorit cu Claudia Millan, cu care a avut o fiică.
Ca autor dramatic, Minulescu şi-a făcut debutul în 1921, când pe scena Teatrului Naţional au fost reprezentate "Pleacă berzele" şi comedia într-un act "Lulu Popescu". În 1924, i-a apărut romanul "Roşu, galben şi albastru", unul din marile succese literare ale vremii.
În 1922, Ion Minulescu a devenit director general al artelor în Ministerul Artelor şi Cultelor, funcţie pe care a deţinut-o până în 1940, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Naţional pentru poezie şi prin înfiinţarea Salonului Oficial de Pictură. În 1926, a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
A reapărut pe scena poeziei, în 1927, cu volumul "Spovedanii", inclus ulterior în "Strofe pentru toată lumea" (1930). Un an mai târziu, a publicat romanul autobiografic "Corigent la limba română", câştigând totodată şi Premiul Naţional pentru poezie. Două romane ale sale au fost publicate în 1933, "3 şi cu Rezeda 4" şi "Cetiţi-le noaptea". În 1936, a publicat volumul "Nu sunt ce par a fi".
Ion Minulescu a fost unul dintre marii gazetari ai anilor 1910-1940. A publicat, împreună cu Liviu Rebreanu, între 1921-1922, săptămânalul ilustrat "Cetiţi-mă!". A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la "Viitorul", cât mai ales în rubrica zilnică la "Românul" (1914) şi în articolele din ziarul de război "România" (1917-1918).
Criticul Eugen Lovinescu l-a caracterizat astfel: "Adevăratul stegar al mişcării simboliste a fost Ion Minulescu. Fără a fi ermetic, prin fond, şi, mai ales, prin formă, întrucât e o artă de relativă iniţiere şi, oricum, de rafinare estetică, simbolismul nu poate fi popular. I. Minulescu e în situaţia paradoxală de a-l fi făcut pe înţelesul tuturor şi de a-i fi popularizat metodele. (...) De un simbolism mai mult exterior şi mecanic, poezia lui I. Minulescu conţine, totuşi, pe alocuri, o gândire muzicală", citat în "Dicţionarului general al literaturii române" (2005).
La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Ion Minulescu s-a stins din viaţă în Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
În 1897, i-au apărut primele poezii în revista "Povestea vorbei". În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan, a publicat în "Foaia pentru toţi".
După ce a luat bacalaureatul, Ion Minulescu a intrat la Facultatea de Drept din Bucureşti, însă după doar un semestru, a plecat la Paris, în 1900. Aici a devenit fascinat de literatura simbolistă, citindu-i cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Verlaine, Rimbaud ş.a. Pe unii autori, precum Moreas ori Albert Fleury, i-a cunoscut personal.
Întors în ţară, pe la începutul anului 1905, a publicat versuri şi fragmente de proză ("Din jurnalul unui pribeag") în revista "Viaţa nouă" a lui Ovid Densuşianu.
Din 1907, a frecventat "sîmbetele literare" organizate de M. Dragomirescu şi a colaborat la "Convorbiri critice", fiind remarcat de I. L. Caragiale, conform ''Dicţionarului scriitorilor români'' (Ed. Albatros, 2001).
Debutul editorial a avut loc în 1908, cu "Romanţe pentru mai târziu". În acelaşi an, a debutat şi ca prozator, cu povestirea "Casa cu geamurile portocalii".
În 1912, Ion Minulescu a scos, pentru scurt timp, revista "Insula", care a adunat colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. 1913 a marcat apariţia celui de-al doilea volum de versuri, "La vorbă cu mine însumi". În anul următor, poetul s-a căsătorit cu Claudia Millan, cu care a avut o fiică.
Ca autor dramatic, Minulescu şi-a făcut debutul în 1921, când pe scena Teatrului Naţional au fost reprezentate "Pleacă berzele" şi comedia într-un act "Lulu Popescu". În 1924, i-a apărut romanul "Roşu, galben şi albastru", unul din marile succese literare ale vremii.
În 1922, Ion Minulescu a devenit director general al artelor în Ministerul Artelor şi Cultelor, funcţie pe care a deţinut-o până în 1940, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Naţional pentru poezie şi prin înfiinţarea Salonului Oficial de Pictură. În 1926, a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
A reapărut pe scena poeziei, în 1927, cu volumul "Spovedanii", inclus ulterior în "Strofe pentru toată lumea" (1930). Un an mai târziu, a publicat romanul autobiografic "Corigent la limba română", câştigând totodată şi Premiul Naţional pentru poezie. Două romane ale sale au fost publicate în 1933, "3 şi cu Rezeda 4" şi "Cetiţi-le noaptea". În 1936, a publicat volumul "Nu sunt ce par a fi".
Ion Minulescu a fost unul dintre marii gazetari ai anilor 1910-1940. A publicat, împreună cu Liviu Rebreanu, între 1921-1922, săptămânalul ilustrat "Cetiţi-mă!". A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la "Viitorul", cât mai ales în rubrica zilnică la "Românul" (1914) şi în articolele din ziarul de război "România" (1917-1918).
Criticul Eugen Lovinescu l-a caracterizat astfel: "Adevăratul stegar al mişcării simboliste a fost Ion Minulescu. Fără a fi ermetic, prin fond, şi, mai ales, prin formă, întrucât e o artă de relativă iniţiere şi, oricum, de rafinare estetică, simbolismul nu poate fi popular. I. Minulescu e în situaţia paradoxală de a-l fi făcut pe înţelesul tuturor şi de a-i fi popularizat metodele. (...) De un simbolism mai mult exterior şi mecanic, poezia lui I. Minulescu conţine, totuşi, pe alocuri, o gândire muzicală", citat în "Dicţionarului general al literaturii române" (2005).
La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Ion Minulescu s-a stins din viaţă în Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.