Nu există localitate în Moldova de unde zeci sau chiar sute de oameni să nu fi plecat la muncă peste hotare. Acum migraţia a devenit pentru noi un fenomen obişnuit, un fenomen care ne asigură ziua de mâine. Majoritatea pleacă legal, revin acasa atunci când vor. Doar că nu întotdeauna a fost aşa. Primii ani de după independenţă au fost un adevărat coşmar pentru mulţi moldoveni. În lipsa unor politici de stat, ei au fost nevoiţi să se supună riscurilor şi să ajungă în ţări străine ilegal, cu acte false, pe jos şi chiar prin apă.

"Din '96 până în '98, noi nu am avut salariu deloc. Şi am fost nevoită să plec peste hotare, în Israel", povesteşte Dora Stână.

"Am luat drumul spre Italia. M-am dus cu 2.500 de dolari", îşi aminteşte Elena Mardare. 

"Altă ieşire din situaţie nu aveam. Ce trebuia să fac? Să stau cu mâna întinsă după o bucăţică de pâine, ca să-mi cresc patru copii?", se întreabă acum Nina Drojan.

Goniţi de sărăcie, mii de moldoveni au luat drumul pribegiei. Începând cu anul 1994, treptat, tot mai mulţi conaţionali îşi căutau un viitor mai bun prin Israel, Italia, Grecia, Portugalia. Doar că era aproape imposibil să ajungi legal să munceşti în străinătate. Oamenii şi-au asumat riscuri de neimaginat. Au străbătut pe jos păduri şi munţi, au îndurat frig şi foame. Au sfidat legile şi chiar bunul simţ. Totul – pentru a scăpa de sărăcia lucie de acasă. Este şi povestea eroilor noştri.

Iniţial, Elena Mardare a plecat în Israel. S-a dus în calitate de turist. Dar a rămas acolo să muncească fără acte.

"Ziceam că dacă vin acasă nu mă mai duc nicăieri. Credeam că banii pe care i-am făcut o să-mi ajungă. Am început să vedem că ba lipseşte una, ba lipseşte alta. Am luat drumul spre Italia. M-am dus cu 2.500 de dolari", spune Elena Mardare. 

Doar că drumul spre Italia a trecut prin Moscova şi s-a dovedit a fi un adevărat coşmar. "Am dat banii şi mi-au făcut paşaport rusesc. Cred că am să mor, dar nu am să uit numele pe care îl aveam în paşaportul rusesc - Bogdanova Vera Ivanovna. Din Chişinău ne-am dus în Moscova. În Moscova am stat zece zile închişi într-un apartament, eram 20 de persoane. Noi dormeam ca chibriturile în cutie la podele", îşi mai aminteşte Elena.

Dar ceea ce era mai groaznic abia urma. "Ne-au dus în Turcia şi ne-au abandonat acolo. A trebuit să ne descurcăm singuri cum ştiam. Eu m-am adresat la recepţia hotelului şi m-a ajutat un domn de acolo. Începeam să-mi pierd cumpătul, când vedeam ce se întâmplă în hotelul acela. Puteai să fii vândută la bogătaşi. Am luat un bilet spre Italia", a mai adăugat femeia.

Calea către tărâmul făgăduinţei a fost presărată de obstacole şi pentru Ilie Muturniuc. Iniţial, s-a dus în Grecia. "La început ne-au spus că ne ducem la hrănit peşti. Dar am ajuns într-o livadă de portocale, unde dormeam patru băieţi pe o poartă de fier. De mâncare nu ne-au dat nimic. Ne duceam la un magazin, rupeam câte o bucăţică şi împărţeam la fiecare o pânică, ca să ne ajungă. Am lucrat patru-cinci zile şi mi-am făcut banii ca să vin înapoi acasă. Ne-am dus cu 600 de dolari, dar am venit cu 60", povesteşte Ilie Muturniuc.

Singurul lucru pe care l-a găsit acasă au fost datoriile, care se tot înmulţeau. Soluţia a fost aceeaşi – să caute de lucru în străinătate. De această dată s-a pornit spre Italia. Prima dată nu a reuşit.

"În Cehia ne-au prins şi am stat închişi acolo vreo două săptămâni. După aceea ne-au pus deport în paşapoarte. Am venit acasă, am ieşit pe autostradă şi, neavând niciun bănuţ, opream autobuzele, vedeam numere moldoveneşti şi le opream, poate cineva se va opri şi ne va lua acasă. Am stat două zile şi am dormit lângă autostradă", a adăugat bărbatul.

A reuşit abia din a treia încercare, care s-a dovedit a fi plină de primejdii şi înjosiri. "Am făcut un fel de viză până în Ungaria. Eu eram unicul bărbat cu nouă femei. Am ajuns în Ungaria şi acolo ne-au dus într-o pădure. Ne scoteau pe rând, să plecăm. Am înţeles că trebuie să urcăm în maşină. Ne-au spus că tot ceea ce avem moldovenesc, să aruncăm. O doamnă de lângă noi avea două bombonele. A deschis uşa şi a aruncat bombonelele. Şoferul a văzut pe oglindă. S-a dat jos, şi, până am sărit eu să o apăr, a făcut-o numai sânge. Am mers apoi vreo 30 de kilometri pe jos, cu genţile în spate, prin mijlocul pădurii. Picioarele mele erau numai sânge când am ajuns acolo. Şi stăteam aşa uzi şi flămânzi. Nu conta că era femeie sau bărbat. Au început să le bată, să râdă de ele. Am întâlnit tare mulţi nevoiaşi, care veneau de acasă, care veneau legaţi pe sub trenuri cu frânghii, numai să ajungă acolo. Mi-au povestit un caz foarte tragic. Spuneau că veneau pe jos şi că au lăsat-o pe surioara sa în prăpastie. Ea căzuse şi nu puteau să se întoarcă înapoi să-i dea o mână de ajutor", povesteşte Ilie.

Dacă Ilie Muturniuc a trebuit să meargă pe jos o parte din drum, atunci Petru Ciobanu a trebuie să înoate. "Am plecat la Israel. Tot ilegal. Până în Cipru am fost printr-o agenţie turistică. De acolo am urcat pe vapor. Am căutat o posibilitate ca să cobor de pe el. Am urmărit când s-au schimbat turele, am ieşit şi am sărit în apă, până am ajuns la ţărm. Am crezut în puterile mele. Trebuia să merg doar înainte", spune Petru Ciobanu.

Şi dacă Petru Ciobanu a scăpat cu bine, nu toţi au fost atât de norocoşi. Soţul Ninei Ou a plecat să muncească în Coreea de Sud şi a decedat acolo.

"Pentru mine e o tragedie mare plecarea peste hotare. Am trecut printr-un şoc foarte mare. De aceea, mie mi-e frică şi de străinătate, de plecarea peste hotare şi de despărţirile acestea, care au apărut acum între adulţi şi copiii", afirmă Nina Ou.

Migraţia mai înseamnă şi căsnicii distruse. O ştie bine Andrei Dron. Soţia lui a plecat la muncă în Italia. Dar nu a mai revenit. Şi-a găsit un alt bărbat. El a fost nevoit singur să-şi crească cele trei fete.

"Eu am fost peste hotare. Am fost în Israel timp de doi ani. Am văzut ce fac femeile. Se duc de la sapă de lemn şi acolo dau de dolari, de euro. Uită de familie, de copil, de bărbat, de tot. E ca şi cum un hulub ar zbura din colivie şi gata s-a dus, nu se mai întoarce", a declarat Andrei Dron. 

"Din cauza migraţiei, au fost şi cazuri de suicid. S-au dus soţiile şi nu s-au întors. Bărbaţii s-au sinucis, copii au rămas pe drumuri", a menţionat viceprimarul satului Gura Galbenei, Maria Mârza.

Şi dacă oamenii migrau pe un capăt, s-au găsit moldoveni ingenioşi care s-au îmbogăţit de pe urma dorinţei nestăvilite de a pleca din această ţară.

"Este vorba de anii 2001 – 2003. În Chişinău activa o grupare restrânsă de persoane, specializată în falsificarea actelor şi anume a permisului de şedere în Italia, permisul "di soggiorno". Procedura era foarte simplă. Aveau persoane special angajate la Ambasadă, care le deschideau vize turistice. Ajungând în Ungaria, puneam în joc, adică în acţiune, actele falsificate. Erau zvonuri că hârtia din care era făcut acest "soggiorno" venea chiar de la Ministerul de Externe al Italiei, fapt inexplicabil. Absolut orice detaliu era foarte bine gândit. Nici specialiştii nu puteau observa o diferenţă între original şi fals. Vameşii şi grănicerii erau cel mai uşor de cumpărat. Foarte uşor îl calmam cu 50 de euro puşi în paşaport. Plecau cinci, şase maşini mici, câte trei persoane. Noi transportam 15 – 20 de persoane în fiecare săptămână. Luam 2.500 de euro de persoană. Sincer să fiu, nu cred că am făcut ceva ilegal. Eu sunt mândru de ceea ce am făcut, pentru că am schimbat multe destine, am ajutat foarte mulţi oameni ducându-i acolo. Da, eu am câştigat şi bani, dar credeţi-mă, oamenii aceştia au avut doar de câştigat", povesteşte unul dintre transportatori.

După ce au trecut prin acest calvar, într-un final s-au văzut ajunşi în ţară străină. Îi aştepta un nou calvar.

"Noi acolo suntem ca robii. Cum te simţi când ştii că în ţară ai o specialitate şi te duci acolo să faci curăţenie?", se întreabă acum Nina Drojan. 

"Nu erai crezută că nu reuşeşti, că nu eşti robot. Nimeni nu credea că eşti fiinţă umană, că trebuie să mai faci câte o pauză măcar, să mănânci un fruct, să bei un pahar cu apă", declară Elena Mardare. 

Şi dacă ajungeai la disperare, puteai cădea uşor  pe mâna traficanţilor. "Aflându-mă în Italia şi având nevoie de bani, am avut şi oferte de a vinde droguri. Îmi spuneau că am un aspect care nu bate la ochi. O altă propunere a fost de a fi implicat în trafic de fiinţe umane, eu cunoşteam limbile română, rusă, engleză şi italiană", povesteşte Ghenadie Rotaru. 

La sfârşitul anilor '90, un alt fenomen negativ s-a abătut asupra celor care reuşeau să câştige bine peste hotare. Rudele lor ajungeau des victime ale hoţilor.

"Erau pârâtori care activau în Israel, aveau informaţia despre sătenii care aveau viza în paşaport, pentru a se întoarce acasă şi alţi săteni le transmiteau sume de bani pentru a fi transmise familiilor şi iată informaţia ajungea până la noi în Moldova şi deja persoana dată era aşteptată fie la domiciliu, fie de la aeroport spre casă", menţionează primarul satului Gura Galbenei, Victor Stână.

Victimă a lor a fost şi Dora Stână. Soţul ei muncea în Israel. "Cineva a bătut la uşă şi spune că mi-a adus o scrisoare de la soţul meu. Cu faţa descoperită, la ora 11, nu era chiar târziu şi am deschis uşa, am fost lovită, bătută, copilul a fost bătut. 900 de dolari mi-au luat", povesteşte Dora Stînă.

De ce se întâmplau toate acestea? De ce aproape un sfert din populaţie a plecat în străinătate, majoritatea ilegal? Ce a făcut statul în acele timpuri pentru a-şi proteja cetăţenii?

"Politica privind piaţa forţei de muncă şi politica ocupaţională în toate statele este un mandat exclusiv al instituţiilor publice. Noi nu ne-am implicat în acele timpuri suficient de mult şi suficient de bine în procesul de reglementare a forţei de muncă, este adevărat. În acea perioadă, probabil că un beneficiu foarte mare ar fi adus atât societăţii cât şi individului, dacă se mergea pe ideea semnării unor acorduri bilaterale privind migraţia în scop de angajare a cetăţenilor, în statele deschise spre asemenea negocieri", spune ex-coordonatorul Programului Naţional pentru migraţie, Jana Costache.

În prezent, situaţia e mai bună decât acum două decenii. Statul a semnat mai multe acorduri bilaterale, care apără drepturile migranţilor. A fost creat Departamentul Diasporă. Iar asta înseamnă o circulaţie mai liberă a celor care îşi caută un loc de muncă departe de casă. Doar că toate acestea s-au făcut prea târziu.

"Prin neparticiparea noastră, am permis ca foarte mulţi cetăţeni, nu vreau să vorbesc în cifre absolute, au devenit victime foarte uşor manipulabile în mâinile diverşilor recrutori mai puţin corecţi, care au făcut sume fabuloase de bani. Beneficiile publice ar fi putut fi mult mai mari, dacă am fi fost mult mai activi, mai hotărâţi, mai pragmatici", a mai adăugat Jana Costache.

Prea puţini sunt cei care pot asocia migraţia cu un final fericit. "După o perioadă de 5 - 6 ani, sătenii mei s-au întors la locurile de muncă, în familii, profesorii s-au întors în instituţiile de învăţământ, au fost deschise grădiniţele de copiii. Medicii s-au întors. Avem astăzi exemple foarte bune, când agenţii economici au investit banii care au fost agonisiţi peste hotare în agricultură, cultivă viţa de vie", spune primarul satului Gura Galbenei, Victor Stînă.

Cine ştie dacă cei plecaţi vor mai reveni acasă vreodată. Cert e că cei care au trecut prin calvarul pribegiei şi acum au revenit în ţară spun că vor lua din nou calea străinătăţii, deşi în realitate nu-şi doresc deloc acest lucru.

"Eu dacă aş fi mai tânără, tot aş pleca acum, fără să mă mai uit înapoi", spune Dora Stână.

"Niciodată nu aş pleca. N-aş lăsa copiii, aşa cum aş putea, aş sta acasă", afirmă Nina Ou.

"Ţara mea e acolo unde am de lucru, am unde să trăiesc", menţionează Ghenadie Rotaru.

"Noi nu vrem lux. Vrem să avem de mâncare şi să putem să ne aranjăm copiii", punctează Nina Drojan.

"Cei mai frumoşi ani, când trebuie să fii lângă familie, lângă soţie, îi pierdem prin străini", declară Ilie Muturniuc.

"De multe ori mă învinovăţeam singură pentru că au fost copiii mici şi eu nu i-am văzut crescând", spune plângând Elena Mardare.