Campioana mondială la zi, Italia, a câştigat primul titlu în anul 1934. Italia a fost şi organizatoarea celei de-a doua ediţie a Cupei Mondiale, de la care a lipsit Uruguay - deţinătoarea trofeului. Uruguayenii şi-au motivat lipsa prin faptul că şi Italia, la rândul ei, a boicotat turneul organizat de bianco-celesti cu 4 ani mai devreme.

Primul turneu final mondial organizat în 1930 de Uruguay trecuse în secţiunea amintirilor, iar FIFA căuta un nou sediu pentru Mondialul din 1934. Benito Mussolini, pe atunci preşedinte al Italiei, avea dorinţa să fie el cel care organizează World Cup 1934, obiectiv pe care l-a atins cu multe presiuni şi tertipuri diplomatice.
Pentru ediţia din Italia şi-au anunţat participarea 34 de echipe, iar FIFA s-a văzut nevoită să organizeze meciuri preliminare pentru prima dată în istorie. Campioana en-titre Uruguay a refuzat invitaţia pentru că Italia a refuzat la rândul ei să participe cu patru ani înainte, la turneul organizat de ţara sud-americană.

Mondialul a început cu 16 ţări la start. Din America de Sud şi-au anunţat prezenţa Argentina şi Brazilia, selecţionata Statelor Unite a fost singura de pe continentul nord-american, iar Egiptul, prima şi singura ţară africană. Din Europa obţinuseră calificarea Germania, Austria, Belgia, Cehoslovacia, Spania, România, Suedia, Elveţia, Olanda, Ungaria şi Franţa.

Mussolini a utilizat Mondialul ca propagandă pentru regimul său fascist şi vroia ca Italia să triumfe pentru a spori publicitatea guvernului. Pentru a atinge acest scop, Il Duce şi-a întărit naţionala cu patru argentinieni şi un brazilian.

Primele meciuri, primele surprize. Ambele echipe sud-americane şi-au luat adio de la turneu, Argentina fiind eliminată de Suedia, iar Brazilia de Spania. Meciul jucat de Italia şi Spania în sferturile competiţiei este considerat unul dintre cele mai intense meciuri din istoria mondialelor. Nu atât pentru calitatea jocului, cât pentru bătălia dusă pe teren între cele două echipe. Întâlnirea s-a terminat cu o remiză, 1-1, iar a doua zi s-a jucat un alt meci. Arbitrul a anulat două goluri perfect legale ale spaniolilor şi a validat un gol marcat în condiţii dubioase de Giuseppe Meazza. Povestea avea să se repete şi în semifinale, unde arbitrul a ajutat Italia să învingă Austria, ulterior considerată câştigătoarea morală a acelui turneu.

Finala dintre Italia şi Cehoslovacia s-a disputat într-o atmosferă ciudată din cauza presiunii puse de Mossolini pe jucători şi antrenor. Echipa condusă de Vittorio Ponzo intra pe teren obligată să se proclame campioană mondială. În cele din urmă, naţionala Italiei e reuşit să îi îndeplinească visul lui Mussolini, şi a câştigat titlul, după ce a întors rezultatul şi a câştigat finala în prelungiri, scor 2-1.