Marea sărbătoare a Învierii Domnului, numită în popor Paşte, antrenează un ciclu de sărbători cu dată schimbătoare, dar şi nenumărate repere ale unor tradiţii specifice ce îşi au originea în Calendarul agrar sau în ritmul naturii. Pregătirea pentru sărbătorirea Învierii Domnului necesită o perioadă mai îndelungată, care trebuie petrecută într‑un mod special pe parcursul celor șapte săptămâni ale Postului Mare.

Oamenii din vechime acordau o mare importanţă pregătirii sufleteşti pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Din culegerile de folclor şi tratatele de etnografie observăm importanţa pe care românii, de acum mai bine de un secol în urmă, o dădeau fiecărui moment din viaţa lor. Divinitatea era simţită ca având o influenţă directă şi permanentă în viaţa omului. 

Sâmbăta de dinaintea Floriilor ne reaminteşte de Lazăr, cel înviat de Mântuitorul din morţi. Este ziua când se pomenesc morţii pentru ultima dată înainte de Paşte. Reluarea pomenirilor pentru cei adormiţi se face de Paştile Blajinilor, luni după Săptămâna Luminată.

În sudul Basarabiei încă se mai practică obiceiul numit Lăzărelul. Obiceiul este atestat şi în sudul Moldovei, în Muntenia şi Dobrogea cu denumirea de Lăzăriţa sau Lăzărelul. Asemănător cu obiceiul colindatului de Crăciun, un grup de fete intră în curtea gospodarului şi cântând „cântecul lui Lazăr“ execută un dans specific. Erau răsplătite de către gazdă cu ouă, gogoşi, bani, nuci, făină. 

Se consideră că la Duminica Floriilor, Postul Mare se încheie şi începe Săptămâna Pătimirilor Domnului. La biserică se sfinţesc  ramuri de salcie, care simbolizează stâlpările de finic cu care multimea din Ierusalim L‑a întâmpinat pe Hristos.  Aceste crenguţe se păstreză la icoană sau la poartă. Sunt păstrate până în următorul an şi au rol apotropaic, protejând de duhurile rele şi de vrăji. 

Deniile

Denumirea acestor utrenii speciale provine din limba slavă [bu]dĕnije, sau sârbă denije şi înseamnă priveghere. La români aceste slujbe sunt aşteptate cu mare evlavie, ele reprezentând perioada cea mai intensă de pregătire a sufletului pentru intrarea în marea sărbătoare a Învierii. În special, joi seara la denia celor 12 Evanghelii şi vineri când se cântă Prohodul Domnului. Mulţi dintre bătrâni obişnuiau să ţină post negru în fiecare zi, mâncând sărăcăcios seara, după slujbă.

Se întrerupeau muncile la câmp, se aprindeau focuri rituale pentru încălzirea pământului şi a celor de Dincolo, se pregăteau straiele de sărbătoare.

Vinerea Mare

Se ţinea post negru de către întreaga comunitate în amintirea Răstignirii şi a morţii Mântuitorului. Copiii mergeau pe câmp şi adunau flori cu care veneau la scoaterea Sfântului Aer, Epitaful cu punerea în mormânt a Domnului. Prohodul se cântă şi acum cu mare însufleţire de către întreaga comunitate creştină, formându‑se mai multe cete în biserică. Trăirea dată de tristeţea morţii Mântuitorului, împletită cu iminenţa Învierii este unică şi era văzută de Mircea Eliade ca esenţă a religiei creştine: „Din această simplă confruntare a contrariilor, reiese întreaga măreţie a creştinismului“.

Sâmbata Mare

Este o zi a liniştii. Lumina lină a Învierii îşi face simţită prezenţa prin venirea, la miezul zilei, a Sfintei Lumini la mormântul Domnului din Ierusalim. Treburile casnice sunt definitivate, oamenii se odihnesc pentru a participa la Slujba Învierii, scrie realitatea.net.