Pe 28 octombrie, în urmă cu 53 de ani, lua sfârșit "Criza rachetelor din Cuba", un conflict care ar fi putut cauza un război nuclear, scrie playtech.ro.

Aproape imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, între Statele Unite și Uniunea Sovietică a luat naștere o rivalitate care de mai multe ori ar fi putut declanșa o confruntare armată. Niciodată, însă, Al Treilea Război Mondial nu a fost mai aproape decât în perioada 16-28 octombrie 1962. Atunci, numai clarviziunea a doi lideri a salvat omenirea de la un conflict care, după cum spun unii, ne-ar fi trimis înapoi în epoca de piatră. Dar cum s-a ajuns într-o asemenea situație?

Evenimentele care au dus la Criza rachetelor

În anul 1959, revoluția din Cuba a dus la înlăturarea președintelui Fulgencio Batista și instaurarea unui regim sub conducerea lui Fidel Castro. Castro fusese liderul mișcării 26 Iulie, principala organizație care s-a confruntat cu autoritățile din Cuba timp de șase ani, perioadă în care a fost ajutat atât de fratele său Raul, cât și de Ernesto "Che" Guevara.

Revoluția, în mod interesant, a fost privită inițial cu ochi buni de către oficialii din Statele Unite. Aceștia o considerau o încercare de a aduce democrația într=o țară din America Centrală. Însă legalizarea Partidului Comunist, execuția unor rivali de-ai lui Fidel Castro și un tratat economic cu Uniunea Sovietică a dus la o deteriorare a relațiilor până la stadiul în care americanii au antrenat un grup de expatriați cubanezi pentru a lansa o invazie și a-l înlătura pe Castro. Invazia din Golful Porcilor a fost un eșec total, iar Nikita Hrușciov, liderul sovietic, a ajuns la concluzia că John Kennedy, noul președinte al Statelor Unite, nu ar ști cum să reacționeze într-o situație de criză.

În 1960, când candida la președinția Statelor Unite, unul dintre principalele puncte asupra cărora Kennedy s-a concentrat a fost avantajul sovieticilor în ceea ce privește rachetele. Ceea ce publicul larg nu știa, însă, era că lucrurile stăteau exact invers. Sovieticii aveau un dezavantaj uriaș în ceea ce privește rachetele iar situația s-a înrăutățit în următorii anui. Era anul 1962, iar noua generație de rachete balistice intercontinentale nu ar fi fost disponibile decât în 1965. Pentru intervalul 1962-1965, una dintre metodele prin care sovieticii ar fi contracarat puterea din ce în ce mai mare ar fi fost plasarea de rachete pe teritoriu străin, iar Cuba era locația perfectă.

Maskirovka, operațiunea prin care au fost înșelați americanii

În mai 1962, Hrușciov a trimis o delegație pentru a negocia cu oficialii cubanezi. Aceștia au reușit să-l convingă pe Castro, iar în scurt timp, au început transportul de trupe sovietice către Cuba. Operațiunea a fost atât de secretă, încât o mare parte dintre soldații sovietici nu știau încotro se îndreaptă. Unii dintre aceștia chiar au primit echipamente de iarnă, pentru a-i face să creadă că se vor îndrepta către zona arctică.

Odată ajunși acolo, aceștia au început să pregătească instalațiile pentru mai multe tipuri de rachete cu rază medie de acțiune. Pentru a ascunde operațiunea, sovieticii nu s-au ferit să recurgă nici la amenințări. Aceștia au declarat la un moment dat că orice atac asupra Cubei sau orice asupra unei nave sovietice cu provizii care se îndreaptă spre Cuba va duce la război. În acea perioadă, se credea că în materie de armament, sovieticii nu furnizează cubanezilor decât echipamente defensive.

Primele rachete au ajuns în Cuba în data de 8 septembrie, iar următoarele pe 16. Însă la acea dată, americanii aveau deja dovezi suficiente pentru a demonstra acumularea de armamente ofensive, strict interzise. Pe 14 octombrie au fost fotografiate numeroase instalații, iar pe 16 a fost informat în mod oficial președintele Kennedy.

Răspunsul americanilor

Americanii au început o blocadă a statului cubanez, prin intermediul flotei. Orice navă care se îndrepta spre Cuba era inspectată. În cazul în care conținea arme ofensive, acesteia nu i se permitea să treacă. În acea perioadă, pe lângă cei peste 43.000 de soldați sovietici, în Cuba existau 92 de rachete cu rază scurtă și 42 de bombardiere IL-28.

Tensiunile au crescut, pe parcurs, din moment ce sovieticii refuzau să oprească lucrările la instalații. Pe 22 octombrie, Kennedy a susținut un discurs prin care a informat poporul americani că orice atac din partea Cubei asupra unei țări din emisfera vestică va fi privit ca un atac asupra Statelor Unite din partea Uniunii Sovietice.

Abia pe 26 au început negocieri secrete pentru rezolvarea situației. După numeroase încercări, Kennedy și Hrușciov au ajuns la o înțelegere. În public, sovieticii își vor retrage rachetele, iar americanii vor declara că nu vor ataca niciodată Cuba. În secret, însă, americanii au fost de acord să-și retragă rachetele ofensive din Italia și Turcia, acestea fiind considerate amenințări la adresa Uniunii Sovietice.

Pe parcursul celor 12 zile de criză, situația ar fi putut degenera în cel puțin două cazuri. Într-una dintre acestea, soldații care se ocupau de rachetele nucleare instalate pe insula Okinawa au primit ordinul de a efectua lansările, deși încă nu se ajunsese la DEFCON 1 (starea de urgență în care o astfel de acțiune era permisă). Doar stăpânirea de sine a comandantului a făcut posibilă evitarea tragediei, iar ordinele au fost anulate ulterior.

Într-o altă situație, un submarin sovietic a fost vânat de către unele avioane americane, care nu au ezitat să se folosească de mine speciale pentru a-l face să se retragă. Ceea ce avioanele americane nu știau era că submarinul era încărcat cu bombe nucleare, pe care avea permisiunea să le folosească în situația în care ar fi fost avariat. La fel ca în cazul precedent, comandantul a interzis lansarea acestora, motiv pentru care a fost portretizat în numeroase articole drept un erou.