O socioloagă din SUA a stat opt ani printre managerii averilor celor mai bogați oameni din lume, cunoscuți ca 1%. Brooke Harrington a publicat apoi o carte care arată cât de diferit trăiesc acești oameni și cât de mult ne impactează viețile de zi cu zi, scrie digi24.ro.

Recent a apărut o nouă scurgere de informații sub forma PanamaPapers, care arată cum sunt folosite paradisurile fiscale de politicieni, vedete sau companii gigant: ParadisePapers.

Probabil că aceste leakuri de informații sunt generate chiar de manageri de avere ai celor mai bogați oameni, manageri pe care îi apăsa conștiința, spune Harrington într-un interviu recent. Cam un sfert dintre cei cu care a discutat ea aveau mustrări de conștiință.

Managerii de avere sunt în general cei care fac posibilă evitarea taxelor ce rezultă în pierderi de sute de miliarde de euro în bugetele naționale. Dar rolul lor este mult mai vast decât atât, arată Harrington.

Relația dintre bogați și managerii lor de avere

În general, loialitatea ține locul contractelor, care sunt considerate prea costisitoare. Fiindcă managerul de avere oferă servicii unei singure familii, acesta rămâne sub radarul autorităților.

Relația cu clientul se poate întinde pe durata vieții și devine atât de personală, încât cerințele depășesc cu mult sfera profesională.

Harrington dă un exemplu în care managerului i se spune sec “sunt la un restaurant din Londra, mi-am pierdut brățara, vino și găsește-o”, fără detalii suplimentare (în acest caz managerul a reușit să zboare la Londra și să găsească obiectul pierdut, cu ajutorul autorităților). Un alt client i-a cerut managerului 1.000 de bucăți de somon și i-a spus mai târziu că a făcut asta pentru a-i testa fidelitatea și cât de bine este conectat. Alții trebuie să se ocupe de viața amoroasă a clienților și de multe ori de internarea în centre de reabilitate a copiilor acestora. În alte ocazii, managerul trebuie să împace familia pentru a evita procese care ar putea face publice documente despre averea și natura averii familiei.

Harrington observă că este surprinzător de comun ca deținătorul averii să nu își placă familia și să folosească managerul de avere ca persoana de încredere desemnate să vegheze la relația cu rudele—mulți au mai multă încredere în cineva pe care plătesc și se așteapta ca familia și cunoscuții să încerce să profite de ei.  

Divorțul este considerat o amenințarea atât de mare pentru avere încât are dedicat un capitol special în cadrul serviciilor oferite de acești manageri. Procedura este că banii sunt ascunși atât de bine și rămân vizibile sume atât de mici, încât nu merită ca soția (sau soțul, mai rar) să deschidă un proces pentru a obține o parte.  

Se caută cea mai avantajoasă jurisdicție pentru fiecare componentă a averii și apoi este dispersată în structuri cât mai complexe pentru a masca proprietarul. În felul ăsta nu doar că sunt evitate taxe, dar în caz de arest, de schimbări politice, de divorț, averile rămân în siguranță.

Ascunderea averii vine câteodată la pachet cu mituirea nu este în general ilegală, doar imorală.

Cum afectează viața cetățeanului de rând faptul că magnații își ascund averile?

Atât bogații care apelează la scheme de ascundere a averilor, cât și majoritatea managerilor care îi ghidează în acest sens consideră că sunt niște justițiari, observă Harrington. Ei justifică demersurile acestea ca pe evitarea furtului guvernelor naționale care oricum nu sunt în stare să gestioneze eficient banii. Mai mult, consideră imorală redistribuția socială fiindcă, spun ei, creează dependențe pentru cei săraci. Despre welfare state consideră că distruge inițiativa antreprenorială.

Însuși președintele american Donald Trump, când a fost confruntat de un jurnalist cu problema că nu a plătit impozitele necesare, a replicat: “Because I am smart” (Pentru că sunt deștept).

Nu se poate ști exact valoarea sumelor ascunse și a impozitelor evitate, dar sunt estimări care vorbesc de 200 de miliarde de euro pierdute anual de bugete naționale. Cercetătorul Gabriel Zucman estimează că valoarea averilor ascunse se ridică la 7,600 miliarde de dolari — o sumă care depășește totalul cheltuielilor globale pe sănătate.

Asta contribuie la întreținerea unui sistem de inegalități în care cei mai bogați 62 de oameni au acumulat averea deținută de 3,6 miliarde de oameni.

Evitarea plății taxelor de către marii bogați produce efecte concrete în viețile oamenilor obșnuiți. Spre exemplu, cercetările pe SUA și Europa spun că restul cetățenilor sunt taxați în plus cu 7 până la 15% din cauza asta.

Mai mult, băncile și alte sisteme de împrumut (leasing mașini de exemplu) percep dobânzi mai mari ca să compenseze faptul că ultra-bogații primesc beneficii care îi exceptează de la astfel de plăți.

Pe lângă acestea, faptul că sute de miliarde sunt “salvate” din a ajunge la bugetele de stat înseamnă mai puțini bani pentru educație, servicii medicale șamd.

Harrington observă că ultra-bogații ajung să influențeze m asiv politici naționale, iar una dintre mize poate fi diminuarea serviciilor sociale (care duce la taxe mai mici pentru aceștia). Practic ei pot influența tăierea bugetelor de la pensii și servicii de sănătate, de care oricum nu vor avea oricum nevoie vreodată, dar care salvează vieți ale oamenilor de rând.

Care ar fi soluțiile?

Chiar dacă în prezent sunt practici legale, fiindcă exploatează paradisuri fiscale sau vulnerabilități ale legislațiilor naționale, strategiile instrumentate de managerii de avere au impact negativ asupra societăților și alimentează corupția, criminalitatea și chiar eșecul unor state.

Rețeaua Tax justice propune cinci soluții de bun simț. Dar pentru asta este nevoie de voință politică, care în general nu se subordonează cetățenilor pe care îi reprezintă, ci celor care manevrează banii. După ani la rând de presiuni, UE a impus paradisului fiscal Jersey să taxeze în conformitate cu celelalte state membre—asta a dus dus la declinul paradisului și a arătat cât de șubred este succesul unei regiuni care joacă această carte.

Pentru a rupe cercul vicios, ar trebui reglementate paradisurile fiscale, îmbunătățite schimburile de informații între jurisdicții și mărită transparența.

Până atunci, cetățenii de rând vor continua să plătească pentru costurile generate de paradisuri fiscale și averile mascate. Și nu plătesc doar cu bani, ci cu sănătatea, educația, siguranța zilei de mâine. Plătesc cu propriile vieți și mulți continuă să dea vina una pe alții, să voteze lideri corupți sau incompetenți și să întărească tocmai sistemul care îi ține prizonieri.