Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre terminologia elementară a corupţiei mici şi mari, adică despre cuvintele bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă şi şperţ.  

Aceste cuvinte sunt cuvinte de origine turcă sau slavă, pătrunse în limba română în timpurile vechi ale istoriei noastre şi care sunt încă utilizate, spre deosebire de alte împrumuturi devenite arhaisme.  

Bacşiş, ciubuc și peşcheş sunt cuvinte de origine turcă, care au pătruns în limba română în perioada în care Ţările Române se aflau sub stăpânirea Imperiului Otoman.

Bacşiş provine din turcescul bahşiş şi are sensul de: "1. Mică recompensă (în bani) care se dă, de obicei, servitorilor, birjarilor, chelnerilor, factorilor postali etc., pentru calitatea unui serviciu deja plătit sau datorat de drept. 2. Recompensă în bani dată funcţionarilor pentru un serviciu ilegal Şi: ciubuc, şpagă. . Sumă de bani dată pentru a câştiga bunăvoinţa sau protecţia cuiva". La vremea respectivă bacşişul un semn al  ierarhiei sociale, fiind plătit doar celor consideraţi a fi inferiori social şi material.

Peşcheş este un cuvânt turcesc preluat ca atare şi înseamnă, în limbajul popular şi familiar: “1. Plocon, dar, cadou. 2. Dar anual, în bani sau în natură, pe care domnii Tărilor Române îl ofereau Porţii Otomane”.  

Sensul propriu al cuvântului ciubuc era de: "pipă orientală, cu ţeava lungă/ţeavă de lulea". Cel care, la o curte domnească, se îngrijea de ustensilele pentru prepararea tutunului era ciubucciul, iar “ciubucci-başa” era cel care avea sarcina de a aprinde lulelele, narghilelele, ciubucele domnului şi boierilor musafiri, sarcină pentru care primea, drept răsplată, un mic bacşiş de mulţumire. Acest bacşiş s-a şi numit ciubuc pentru ca mai apoi ciubuc să însemne  avantaj sau câştig ilicit.

Cuvintele mită şi şpagă sunt de origine slavă. Ambele au înţelesul de “sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite cuiva pentru a-i câstiga bunăvoinţa, pentru a-l determina să-si îndeplinească mai cu râvnă obligaţiile de serviciu sau să comită o încălcare a legalităţii, regulamentului, uzanţei, în favoarea donatorului”.

Dicţionarele etimologice trimit la sârbo-croatul şpag, buzunar, ceea ce sugerează  trecerea unor bani dintr-un buzunar într-altul. Lingvistul  Iorgu Iordan evoca o veche practică de la vămi unde apărea cuvântul șpagă. Șpaga era un fel de suliţă folosită de vameși pentru a controla baloturile de lână, de textile etc., în care se puteau ascunde mărfuri de contrabandă. Pentru a evita „înţeparea” de inspecţie, negustorul interesat îi mituia pe vameşi. Astfel numele temutului instrument a putut trece, în registru argotic, încifrat, asupra sumei de bani oferită ca mită.

Alte surse afirmă că șpaga vine din albanezul shpagë „despăgubire/ amendă, răsplată;  răzbunare”, care la rândul lui, este derivat din  pagë „salariu, leafă, soldă”, cuvânt împrumutat din italiană, împreună cu verbul pagúaj „a plăti”. Șpagă vine, prin albaneză, de la verbul italian  pagare – a plăti.

Din această serie sinonimică  doar cuvântul – şperţ nu vine din spaţiul balcanic, ci din germanul "Sperrzeug" ("mănunchi de şperacle/chei false), însemnând însă acelaşi lucru – "Sumă de bani dată cuiva în schimbul unui serviciu neonest si ilegal".