Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară despre cuvintele care se termină cu sufixul – ăraie: hârţogăraie, tăblăraie, căbăraie. Un sufix care este unul dintre mijloacele expresive ale limbii române cele mai productive, care pe lângă faptul că exprimă ideea de cantitate mare, mai au şi efecte peiorative şi comice.

După cum remarcă lingvista Rodica Zafiu, substantivul căruia i se adaugă sufixul popular şi familiar "-ăraie" capătă un sens colectiv, dar şi semnificaţii depreciative "prost", "fără valoare" sau cel puţin "nedorit". Adică, sugerează existenţa unui fel de inflaţie – obiectele sunt atât de multe, încât se devalorizează.

Cel mai cunoscut dintre derivatele de acest tip este cuvântul "hârţogăraie", format de la o bază care e deja conotată peiorativ – cuvântul "hârţoagă". "Hârţogăraie" desemnează mulţimea de hârtii inutile, plicticoase şi devine prin metonimie un echivalent colocvial al termenului birocraţie. Cuvântul este destul de prezent în limbajul familiar şi publicistic actual. Motorul de căutare Google atestă vreo 6 mii de prezenţe ale cuvântului "hârţogăraie" şi vreo 3 mii – ale lui "hârţogărie", cei doi termeni fiind folosiţi în contexte similare. Ambele însă lipsesc din dicţionare, fiind prezent însă hârtărărie cu specificarea că e utilizat în limbajul funcționăresc şi înseamnă mulțime de hârtii, documente.

Deşi dicţionarele au o atitudine cam rezervată faţă de cuvintele formate prin ataşarea sufixului "-ăraie", lingviştii şi-au manifestat de mai demult interesul faţă de acest sufix pitoresc. Iorgu Iordan enumera încă în anul 1944 în studiul intitulat Stilistica limbii române un şir de cuvinte prezente în lexicul popular apăraie, colbăraie, fleşcăraie, fumăraie, glodăraie şi constată că nuanţa depreciativă este mai accentuată la -ăraie decât la -ărie.

Actualmente sufixul se ataşează la diferiţi termeni mai mult sau mai puţin tehnici, dar se pare că fără conotaţii depreciative, ci desemnând cantitatea mare şi diversitatea tăblăraie, cablăraie, sticlăraie. Acestea nu sunt atestate de dicţionare, care în versiunea online, atunci când cauţi cuvântul "căblăraie", îţi propun în schimb "cărnăraie" care înseamnă, ca şi "cărnărie", "cantitate mare de carne". Departe de a explica criteriile discriminării lexicografice este prezenţa în unele dicţionare a cuvântului "sticlăraie", fireşte, cu sensul previzibil de "cantitate mare de sticlă sau de sticle".

Nuanţa expresivă uşor ironică la desemnarea unor obiecte multe şi mărunte este, se pare, cea care îndeamnă uzul să tachineze dicţionarele cu noi creaţii lexicale, ceea ce îi face pe lingvişti să conchidă că sufixul ignorat de dicţionare pare să reziste foarte bine în uzul colocvial actual.

Aşa că, dacă vă vine să-l ataşaţi la vreun cuvânt ca să sune mai jovial şi mai ironic, faceţi-o fără remuşcări în faţa corectitudinii. E în spiritul limbii.

Acestea fiind spuse, îmi închei vorbăraia şi… să ne auzim de bine!