Bun găsit şi salutare pentru toţi şi fiecare. Sunt Vsevolod Cernei şi vă propun să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară,  despre cuvintele ”jantă” și ”geantă” pe care unii la cam confundă.

Janta este partea exterioară periferică a unei roţi de autovehicul, de bicicletă, motocicletă etc., construită astfel încât să permită montarea pe roată a unui pneu.

Termenul este preluat  din francezul ”jante”, un neologism pătruns în limba română odată cu răspândirea la noi a automobilului  şi care e sinonim cu termenul obadă de la roata de lemn.

Expresia  A rămâne (sau a fi) pe jantă are sensul propriu de a avea cauciucul dezumflat și, în registrul familiar, sensul figurat de a rămâne fără bani, a fi lefter. Dar în acelaşi   limbaj familiar circulă şi  expresia a rămâne pe geantă, cu sensul „a fi într-o dificultate, într-o încurcătură“. Circulaţia frecventă, în vorbire, a formulei, incorecte, a fost explicată mai demult de lingvistul Alexandru  Graur prin faptul că aceasta se datorează unei false analize: deoarece în graiurile din Moldova şi din unele zone ale Transilvaniei sunetul gi literar se pronunţă ca un j înmuiat, s-a creat impresia că jantă ar fi o pronunţie regională pentru geantă; aşadar, ar fi, chipurile,  normal ca un şofer, când i s-a spart camera de la o roată, vorbind adecvat, să spună că este „pe geantă“.

Astfel s-a ajuns ca dificultatea, încurcătura în care se află cineva să fie imaginată, folosindu-se expresia respectivă, ca un reflex de neajutorare al celui descurajat şezând pe o… servietă goală sau pe o „mapă“ deşartă.  La o adică, imaginea aceasta aminteşte întrucâtva de cazul că atunci când cineva face o „boacănă“, se spune că acesta „şi-a dat foc la valiză“.

Este curios că în „Testul administrat la concursul de admitere în şcolile de agenţi de poliţie” la limba română din anul 2004, la tema paronime candidaţilor li se cere, între altele,  să recunoască şi formularea corectă pentru enunţurile „Maşina a rămas pe geantă“ şi „Janta femeii s-a rupt“.

Unora  le dă de furcă pluralul, care este ”jante”, în timp ce ei formulează ”jenți” prin analogie cu pluralul ”genți” al substantivului ”geantă”.

De altfel, dicționarele de pe la mijlocul secolului trecut dau și cuvântul ”geantă” ca formă a lui ”jantă”.  În dicționarele  mai noi geanta este ceea ce știm cu toții  – un obiect din piele, din pânză, din material plastic etc., având în interior una sau mai multe despărţituri, care serveşte la transportarea cu mâna a unor acte, cărţi,  caiete etc.

Acesta provine din turcescul ”çanta”, răspândit în Balcani – čanta în limbile bulgară și sârbă și dziánta în neogreacă.

Sinonimele cele mai frecvent utilizate ale acestui cuvânt sunt ”servietă” și ”poşetă”.

Şi dacă tot explorăm terminologia automobilistică, să ne amintim cum se numeşte obiectul montat pe jantă. Este foarte des folosit cuvântul cauciuc, adică se zice că autoturismele au jantele încălţate cu cauciucuri.  Este un sens figurat sau extins al cuvântului “cauciuc” ce desemnează o substanţă utilizată la  fabricarea anvelopelor sau pneurilor cu care sunt încălţate jantele.  Uneori li se mai spune în limbaj popular şi gume. Şi pluralul  acestui cuvânt are de suferit – în loc de cauciucuri unii zic cauciuce şi chiar şi mai ciudat – caucioace. Gura lumii n-o astupi cu una, cu două, şi totuşi forma corectă este cauciucuri. 

Acum, când ştiţi pe ce mergeţi când şofaţi, drum bun şi să ne auzim de bine!