Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre cuvântul machiaj şi despre etimologia lui sugestivă. Toată lumea ştie ce este machiajul şi ce acţiune desemnează verbul a machia şi a se machia. Conform dicţionarelor explicative - a se farda minuțios, cu artă sau a-și face machiajul pentru scenă. La început noţiunea era raportată exclusiv, apoi preponderent, la lumea teatrului şi filmului, pentru ca să însemne cu timpul fardare, vopsire, sulimeneală pentru toate femeile, iar în ultima vreme şi pentru toată lumea, fără discriminare.

Machiajul a existat din cele mai vechi timpuri, dar s-a numit în fel şi chip. Deja egiptenii antici utilizau rujul, pudra albă, creta, care făcea pielea albă, îşi vopseau cu negru ochii şi sprâncenele, îşi înroşeau obrajii cu petale de trandafir sau de mac. Îl practicau şi orientalii, şi grecii şi romanii din Antichitate, şi aristocraţia europeană din Evul Mediu până în secolul al 19-lea.

Secolul al 20-lea a democratizat nu numai viaţa publică, ci şi aspecte mai adiacentei ei, cum este şi machiajul, care nu mai e apanajul unor clase sau categorii sociale.

Am preluat cuvântul machiaj din franceză, în care se pronunţă la fel, dar se ortografiază altfel - „maquillage”. Un etimolog ingenios consideră că acest cuvânt este unul compus din verbul „maqui” şi substantivul „age” şi s-ar traduce ca ascunde vârstă. Sună interesant şi confirmă maxima lui Voltaire: „Singura taină pe care o poate păstra femeia este vârsta sa !”.

Într-adevăr, femeia tinde mereu să arate tânără şi frumoasă, numai că parcursul istoric al verbului franţuzesc „maquiller” nu prea se potriveşte cu etimologia propusă. Prin secolul al 15-lea el însemna „a lucra” şi e prezent cu acest sens în opera celebrului poet vagabond Francois Villon.

Prin secolul al 18-lea avea sensul mai extins „a face”, dar şi un sens argotic mai vechi – „a fura”. În secolul al 19-lea apare şi sintagma maquiller les brêmes - a face crapii – care înseamnă şi a juca cărţi, dar şi a însemna cărţile de joc pentru a trişa. Şi astfel verbul „maquiiler” capătă şi sensul mai general de „a falsifica”.

Abia pe la jumătatea secolului al 19-lea „maquiller” devine sinonim al verbului „a grima” în lumea teatrului şi „a farda” în general.

În română verbul a machia se scrie cum se aude, dar nu la fel procedează unele cuvinte din această familie lexicală. Cu cuvintele „machiaj”, „machiat”, „machiere” parcă nu prea avem probleme, în schimb cu persoanele a căror meserie este să machieze avem ceva de furcă. Dicţionarele ne oferă cuvintele „machieur” şi „machieuză” şi ne recomandă să le pronunţăm franţuzeşte – machiior şi machiioză.

Este curios că în unele dicţionare figurează şi forma masculină „machior” cu pronunţie neaoşă, de-a noastră, în schimb forma feminină „machioză” figurează doar sporadic în presă, deşi adaptarea ortoepică pare să fie cât se poate de în spiritul limbii.

Deşi, nu ştiu dacă asta mai contează în epoca avansării masive a termenului make-up care tot machiaj înseamnă, cu derivatul său make-uper pentru specialiştii de ambele sexe.

Cu speranţa că cele spuse nu sunt totuşi absolut inutile, să ne auzim de bine.