Bun găsit şi salutare pentru toţi şi fiecare. Sunt Vsevolod Cernei şi vă propun să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă. 

Datorită implicării tot mai active a politicii internaționale în viețile noastre particulare, unele cuvinte din lexicul specialiștilor au pătruns în uzul general. 

Unul dintre acestea, cuvântul ”embargo”, provine din spaniolul ”embargo”,  derivat din verbul ”embargar”, acesta la rândul său e derivat din  verbul ”imbarricare” din lexicul latinei vulgare. Circulă de pe la începutul secolului XI. Nemții și francezii l-au preluat la sfârșitul secolului 18 cu sensul de reținere de către stat a vaselor și armamentelor care aparțin altui stat. Sensul figurat de reținere, oprire, sistare în general i s-a adăugat mai târziu.

Conținutul termenului economic este reflectat de semnificația lui inițială. 

Spaniolul   "embargar" înseamnă "a limita pătrunderea". Latinul imbarricare are rădăcina ”barra” care în românește tot bară înseamnă. Adică, ”imbarricare” înseamnă a plasa după bare sau bariere, a limita, a închide.

Embargoul este un instrument economic de presiune politică. Dar poate fi și o măsură cu caracter strict economic, menită să apere interesele naționale prin interzicerea importului anumitelor mărfuri pentru a-i proteja producătorii locali.

Una dintre cele mai cunoscute experiențe de aplicare a embargoului datează din perioada războaielor napoleoniene. Încercând să paralizeze economia Marii Britanii, Napoleon le-a interzis țărilor europene pe care le cucerise să facă comerț cu Regatul Unit.

În economia și politica internațională embargoul i se aplică unei țări pentru a provoca consecințe economice grave care să o cumințească într-o problemă sau alta. Statutul Organizației Națiunilor Unite prevede posibilitatea impunerii embargoului ca măsură represivă colectivă în raport cu statele ale căror acțiuni prezintă pericole pentru securitatea internațională. 

În fine, ultima nuanță, una care vizează corectitudinea. În diferite limbi accentul se pune fie pe a doua, fie pe a treia silabă. În limba română accentul cade pe ultima silabă. Probabil, pentru că acest cuvânt, deşi e  de origine spaniolă, a venit în limba noastră  prin filieră franceză, iar francezii, ca să nu se complice prea mult cu ortoepia, pun accentul întotdeauna pe ultima silabă. 

Așa că embargO, și nu embArgo, ca să nu se creadă că vorbim la unison cu cei care ni-l impun periodic de facto, chiar dacă nu de jure! 

Nu vă temeți de cuvinte, învățați-le sensurile… și respectaţi-le pronunția corectă…

Şi… să ne auzim de bine!