Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre un cuvânt nu prea frecvent, dar original şi expresiv, şi anume: ţafandache. Conform dicționarului, un tânăr sclifosit și ridicol; fante.

Nuanţa peiorativă este imprimată de sufixul ”ache”, tipic supranumelor ironice şi minimalizatoare, cum ar fi epitetele asemănătoare muţunache - păpușă (în teatrul de marionete) care reprezintă un personaj amuzant sau grotesc. Dar și tânăr spilcuit, de o eleganță exagerată și ușor ridicolă. La fel, fudulache înseamnă tânăr înfumurat, iar mangafache -om care nu merită nicio considerație; mărginit, bleg, prost, nătâng.

Pe timpuri acest sufix provenit din grecescul –akis era utilizat pentru a exprima sentimente de afecţiune. Era atașat mai ales la numele proprii, unele dintre care au devenit între timp nume de familie, ca, de exemplu Dumitrache sau Vasilache.

De altfel, numele de familie grecesc Tsafandakis poate fi găsit și acum. Unele nume de acest fel au devenit notorii în literatură, datorită lui Caragiale: de exemplu, Dandanache, Trahanache, Anghelache, Mache, Tache sau Lache. Apropo, mache şi lache sunt înregistrate de dicţionarele de argou şi ca substantive comune, mache însemnând beat sau beţiv, iar lache - prost, nedescurcăreţ.

Conotaţiile peiorative sau ironice ale sufixului –ache au apărut în secolul al 19-lea, odată cu occidentalizarea societăţii româneşti - grecismele populare, arhaice au fost exilate în registrul familiar şi ironic al limbii române. Pe acest segment familiar-argotic sufixul e productiv şi acum la confecţionarea tonului mucalit - cuţulache pentru căţeluş, pampalache pentru om credul şi naiv, dar poate fi ataşat la orice cuvânt conferindu-i un aer de familiaritate – poetache, profesorache, amorezache etc.

Cuvântul ţafandache are în româna de azi şi sensul foarte general "persoană lipsită de valoare şi de importanţă".
Este curios că el a fost înregistrat în aproape toate dicţionarele româneşti deja în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea pe baza unui singur citat literar.

Ce-i drept, un text prestigios al lui Petre Ispirescu intitulat "Despre pomul Crăciunului", publicat în revista Convorbiri literare în anul 1882. În el autorul îşi mărturisea surprinderea în faţa noii mode urbane de a folosi bradul ca pom ornamental de Crăciun, şi nu în practicile de înmormântare. Autorul scria despre omul vremurilor noi astfel: "…un ţafandache cu sticla în ochi, cu gâtul pus ca-ntr-un proţap, cu gulerul stând să-l apuce de nas, umblând parc-ar călca numai în străchini, cu fumurile în cap şi uitîndu-se peste umăr la cei ce-i vorbeşte".

Sinonimul lui țafandache este fante, împrumutat din italiană, cu sensul propriu de denumire a figurii de la cărţile de joc, pentru care mai răspândit e termenul valet, preluat din franceză, dar "fante" este încă folosit cu sensurile sale peiorative - tânăr afemeiat, sclivisit, filfizon.

Cu speranța că v-am ajutat să vă certați mai literar și mai savant, să ne auzim de bine!