Bun găsit şi salutare pentru toţi şi fiecare. Sunt Vsevolod Cernei şi vă propun să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Inspirat din niște lecturi de specialitate, o să vă prezint niște exemple de schimbare radicală a sensului cuvintelor în procesul de evoluție a limbii.  O schimbare într-atât de radicală, încât de la un timp cuvintele își abandonează semnificaţiile negative şi le înlocuiesc cu cele pozitive. Lingvistul Lazăr Şăineanu a numit acest fenomen “rafinare”, alţii îi mai zic şi ameliorare.

Un exemplu elocvent adus de Şăineanu pentru a ilustra ameliorarea semantică este adjectivul zglobiu, de origine slavă. El circula în limba mai veche, de obicei în forma zlobiv, cu sensul de „rău“. În textele din secolul al XVII-lea apare sintagma zlobiv la beţie. În Muntenia, cuvântul a căpătat treptat un sens mai puţin negativ - cel de „nebunatic, zburdalnic“, fiind folosit mai ales cu referire la cai şi copii. Cu timpul a dobândit note pur pozitive. Acum zglobiu are sensul de „vioi, sprinten, zburdalnic“ şi e folosit mai ales în legătură cu copiii sau în texte adresate copiilor: copii zglobii, fetiţe zglobii, peştişori zglobii, fluturaşi zglobii etc. Cuvîntul are şi utilizări ironice în sintagme ca politicieni zglobii sau în expresia colocvial-argotică a se da zglobiu, sinonimă cu a se grozăvi, a face pe grozavul, a se da vioi.

Un alt termen legat de universul copilăriei – ştrengar – are în textele mai vechi sensul negativ de „om fără căpătâi, haimana, vagabond“. Verbul derivat a ştrengări înseamnă „a vagabonda, a hoinări“. Ipoteza etimologică acceptată de mulţi lingviști din secolul 19 era că ştrengarul era cel „bun şi demn de ştreang, de spânzurătoare şi de aci: neastâmpărat, vagabond, blestemat, neruşinat, desfrânat, scelerat etc.“.

Și cuvântul de origine slavă şugubăţ a circulat în textele vechi româneşti cu sensul etimologic „criminal, ucigaş“. În scrierile mitropitului Dosoftei, de la sfârşitul secolului 17, găsim un „şugubăţ şi mâncător de sânge“ şi un ins ucis de „un şugubăţ”. Sub influenţa verbului a şugui (a glumi) s-a ajuns ca la sfârşitul secolului al XIX-lea cuvântul să fie folosit, ca adjectiv, mai ales în textele moldoveneşti, cu sensul de „răutăcios, glumeţ“. Dar în textele lui Ion Creangă se vorbeşte încă despre locuri şugubeţe (adică periculoase) şi despre oameni şugubeţi (periculoşi): „să n-ai de-a face cu dînşii, căci sînt foarte şugubeţi“. Dar până în zilele noastre pozitivizarea şugubăţului s-a definitivat: în DEX, primul său sens este „glumeț, hazliu; poznaș“.

Cu speranţa că v-am convins de posibilitatea modificărilor pozitive în orice domeniu, vă zic: să ne auzim de bine!