Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre cuvântul ”idee” şi câteva peripeţii lingvistice de-ale acestuia. Conform dicţionarului idee este termenul generic pentru diferite forme ale cunoașterii logice; noțiune, concept, dar şi principiu, teză cuprinzătoare, teză fundamentală, concepție, gândire, fel de a vedea, precum şi opinie, părere, gând, convingere, judecată.
Este un termen internaţional de origine greacă, preluat de latină şi apoi de multe alte limbi.

În limba română este un împrumut târziu din franceză, unde are forma idée.
 
Lingvista Rodica Zafiu scria acum câţiva ani în revista Dilema veche că ”în ciuda mitului inteligenţei naţionale, se pare că noţiunea idei a căpătat în limba română destul de multe conotaţii negative şi minimalizatoare”. Expresii ca a intra la idei sau a băga la idei ilustrează interpretarea negativă a ideii, însemnând ”A face pe cineva să-i fie (sau a-i fi) teamă”. De multe ori ideea din aceste expresii este fixă, adică e o îngrijorare dusă până la obsesie. Aceste conotaţii însă nu sunt de ultimă oră. Primele atestări în texte ale termenului datează de pe la începutul secolului al XIX-lea.
 
În culegerea de proverbe a lui Iordache Golesc par să domine accepţiile negative ale cuvântului. De exemplu, ”Ideea omului, ce din copilărie îi intră în cap, cu anevoie a i-o mai schimba“ sau ”Ideea pă om grozav îl stăpâneşte şi mai tare dăcât frâul pe cal“. Pe la sfârşitul secolului 19 cuvântul idee era foarte folosit. Exista chiar şi un restaurant care se numea La idee, iar poetul Nicolae Orăşanu botezase în glumă cu numele idee ţuica. Personajele lui Caragiale, au ”idei la cap“, intră la idee şi ”fandacsia e gata“ şi exclamă caragialeşte: ”Ce îmi dă în gând ideea?“. Apropo, ”fandacsie” e un cuvânt practic ieşit din uz care însemna bănuială, închipuire.

Treptat s-au constituit şi alte expresii, bunăoară ”a avea sau a nu o idee despre” cu sensul de a avea cunoştinţe sumare despre ceva sau a nu le avea nici pe acestea. A da o idee despre ceva, a-şi face o idee despre ceva – a-şi face o închipuire sumară, în linii mari despre ceva.

Probabil din expresia a nu avea idee de ceva a descins și ipostaza ideii ca termen al puţinătăţii, formula o idee fiind un sinonim aproximativ pentru un pic, puţin, niţel etc. Formula e veche și înregistrată în dicţionare – „o idee (de...) e o cantitate mică, redusă. Şi în limba franceză cuvântul idée apare şi cu sensul „reprezentare elementară, sumară“, fiind inclus şi în construcţia une idée de – pentru a exprima faptul că o cantitate este atât de mică încât e aproape inexistentă.

Într-un alt articol Rodica Zafiu scria despre folosirea unei formule a așa-zisei limbi de lemn - ideea conform căreia… sau ideea potrivit căreia, prin care se înlocuieşte mult mai simpla construcţie ideea că. S-ar putea să fie vorba de iraţionala şi contagioasa teamă de cacofonii. Formula ideea că… poate fi urmată de cuvinte ce încep cu litera c; în asemenea cazuri, ideea conform căreia li se pare unora salvatoare!

Dacă-i aşa, presupune Rodica Zafiu, ne putem aştepta la noi artificii pentru a evita inevitabilul, deoarece conjuncţia că este fundamentală şi indispensabilă în limba română.