Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre cuvântul "javră", un apelativ agresiv şi injurios adresat atât câinilor cât şi oamenilor. Apare și în operele clasicilor: la Ion Creangă, în descrierea moşneagului care eliberează pupăza   – "Și cum i-o dau în mînă, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior" și  la Caragiale, în Bùbico, în insultele îndreptate către căţel: "N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă…"

După cum remarcă lingvista Rodica Zafiu, termenul nu a fost dintotdeauna injurios. Iniţial însemna doar "limbut, flecar, palavragiu". E atestat destul de demult în dicţionarele româneşti. Într-un dicţionar latin-român de la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca traducere pentru latinescul nugax - "bârfitor, flecar, javră". Într-un dicţionar din 1825, în varianta jeavră  era definit ca „vreun cîne“, dar şi "clefăitor" adică lătrător sau clevetitor. Cuvântul e legat, în primele sale atestări, de vorbărie, de trăncăneală şi abia apoi – prin lătrat – de lumea canină. Într-un dicţionar român-francez din anul 1870  javră era "câine prost ce latră mereu în vânt", "câine de vânat ce latră sau goneşte fără a lua urma vânatului"; "om flecar, acela care vorbeşte verzi şi uscate". Tot acolo găsim derivatele  a jăvrăi – "a vorbi, a striga, a face gură în vînt",  jăvrăire – „strigare supărătorie şi fără motiv; vorbe lăudăroase, flecărie". Într-un dicţionar etimologic din anul 1879, javră era înregistrat doar cu sensul „vorbăreţ“, iar verbul a jăvri doar ca "a pălăvrăgi".

În Glosariul din 1871 al lui Laurian şi Massim, javră primea o lungă serie de explicaţii: "limbut, gură largă, care nu mai tace, ci vorbeşte verzi şi uscate, care latră continuu, cum se zice, la lună, ca şi câinele, bombănitor, stupid, inept, nesărat, importun, nesuferit prin limbuţia sa şi chiar răutăcios, inept răutăcios etc." E citată şi expresia a fi javră „a limbuţi şi lătra în deşert“.  

În secolul al XX-lea, în decurs de câteva decenii, de la sensul antebelic de "câine ce latră mereu" s-a ajuns la cel actual de "câine jigărit, care trezește milă și repulsie" şi "om de nimic".

Dicţionarele nu arată clar dacă la baza peiorativizării termenului a stat câinele prea lătrător sau omul prea vorbăreţ. Ambele versiuni sunt posibile.

Rodica Zafiu consideră neîntemeiată etimologia indicată de unele dicţionare moderne – de la  Javarra, numele unei rase de câini fără păr, deoarece definiţia actuală de "câine slab şi prăpădit" e de dată recentă. În atestările mai vechi javra nu era definită prin aspectul fizic, ci prin excesul de lătrat, care nu este apanajul unei rase exotice. E mai credibilă versiunea etimologică a originii  slave, preferată de Dicţionarul Academiei Române.