Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară despre cuvântul "mitocan" pe care dicționarele îl definesc ca desemnând o persoană cu purtări grosolane, bădăran, mojic. Dar indică și sensul lui învechit care îi atestă și originea: locuitor de la periferia unui oraș. Este derivat de la termenul bisericesc mitoc, metoc sau metoh care înseamnă mânăstire subordonată.

Modificarea semantică este radicală - de la un sens propriu descriptiv s-a ajuns la unul figurat, depreciativ. S-a produs în împrejurări concrete – nu e vorba de orice metoc de oriunde, ci de unul cu adresa exactă, unul bucureștean. Cuvântul e atestat în premieră în nuvela lui Nicolae Filimon Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala în anul 1861. Autorul explica termenul: "Sub nume de mitocani, popolul de jos înţelege pe dulgheri, zidari şi alţi meseriaşi, ce locuiesc pe la mahalale şi mai cu seamă pe la metohul din Dealul Spiri". Adică, nu e vorba de metoc în genere, ci de o zonă cu renume relativ prost a capitalei valahe: Biserica Spirei (Spirea-Veche), construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care a fost într-adevăr metoc,  adică îi era subordonată Mitropoliei, apoi unei mănăstiri de la Muntele Athos.   

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cuvântul era atât de răspândit, încât a fost înregistrat în Glosarul care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor (1871). În acest Glosar mitocan e definit prin sinonime culte ("inurban, rustican, incult, impolit, grosolan") şi ca "neguţătorel, neguţător de negoţul cel mai mic şi respectat; servitor, băiat de boltă neguţătorească".  

Deci, un cuvânt bucureştean a devenit  unul naţional. Cum și de ce? În primul rând pentru că expresivitatea limbajului din capitală e imitată de mulţi. În al doilea rând, în bună parte, datorită literaturii şi presei.  În comedia lui Caragiale  O noapte furtunoasă cuvântul e repetat de multe ori, mai ales de Ziţa şi de Rică Venturiano. Dar la Caragiale, mitocan e aproape întotdeauna un cuvânt de-al personajelor. Adică nu autorul îi disprețuiește și ridiculizează pe mitocani. Hazul provine din teama de mitocani a celor care se consideră urcaţi pe o treaptă socială mai sus. Cuvântul apare și la Eminescu, în Sărmanul Dionis , unde e vorba de "câte un mitocan cu capul lulea de vin". În plus, acest cuvânt peiorativ, ironic s-a înscris într-o serie cu sonorităţi asemănătoare (mocofan, mârlan, bodârlan, ţopârlan).

În virtutea acestor împrejurări, acum, pentru a fi mitocan nu e neapărat necesar să fii bucureștean. Poți fi român de pretutindeni.