Vă propun să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Am vorbit nu demult despre o pereche de paronime care înșeală sensurile cu sonoritățile lor asemănătoare: lucrativ și lucrător.  O altă pereche de cuvinte, care chiar rimează cu lucrativ și lucrător, dă naștere la bazaconii lingvistice similare.

Este vorba de perechea vindicativ – vindecător. Asemănarea sonoră și grafică dintre ele le joacă festa unor autori de texte animați, de altfel, de scopurile cele mai nobile și frumoase. Și iată că parcurgem cu vederea niște texte în care ni se vorbește  despre efectele vindicative ale salviei. În altă parte puternicele proprietăți vindicative i se atribuie ghimbirului, iar din altă sursă aflăm că și ceaiul de urzici este la fel de vindicativ ca și plantele pomenite mai înainte.  Textele de acest gen sunt mai multe decât e bine pentru sănătatea limbii române, căci din ele aflăm că, de fapt,  toată flora care ne înconjoară este răzbunătoare, ranchiunoasă  și revanșardă. 

Pentru că asta înseamnă vindicativ: răzbunător, ranchiunos. Așa că doar urzica, dar nu ceaiul de urzică,  mai e utilizată în acte vindicative în copilăria rurală. Celelalte plante lăudate de îngerii digitali păzitori ai sănătății noastre au efecte și proprietăți vindecătoare.   

Ironia sorții este că aceste cuvinte chiar sunt înrudite sub aspect istoric, provenind de la verbul latinesc ”vindico”. Acesta însă e un verb polisemantic și romanii îl foloseau și când vorbeau de răzbunare, și când vorbeau de salvare, și când vorbeau de eliberare, în total vreo 20 de sensuri și se pare evoluția limbii păstrat doar vindecarea în sens de salvare. Se pare că vindecător s-a stabilit pe meleagurile noastre odată cu romanii, în schimb adjectivul ”vindicativ” ne-a venit mai târziu, prin secolul XIX, prin filiera franceză.

Predilecția pe care i-o acordă  unii vorbitori vindicativului în contexte improprii în care vindecătorul e la locul lui ar putea fi explicată, nu și justificată,  prin dorința de a afișa un limbaj mai elevat, cu sonorități latine mai pregnante.  Rezultatul este ridicol ca și de fiecare dată când cineva vrea să pară mai cult decât este în realitate. Ignoranța este vindicativă, transpare acolo unde nu se așteaptă omul…