Bun găsit şi salutare pentru toţi şi fiecare. Sunt Vsevolod Cernei şi vă propun să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

În ultima vreme, se răspîndeşte tot mai mult varianta de accentuare edítor (cu accentul pe i), care concurează cu forma corectă, corespunzătoare normelor actuale, cu accentul pe silaba finală): editór. Tendinţa e mai veche şi a fost semnalată de lingvişti încă prin deceniul 7 al secolului trecut.

De unde s-a luat această tendinţă, însoţită şi de adăugarea unor sensuri noi cuvântului "editor"? S-ar putea să vină din obiceiul actual de a adapta vechile împrumuturi din limba franceză la standardele modei lingvistice englezeşti şi internaţionale. Ca şi în cazul altor cuvinte prezente în multe limbi europene, pentru că provin din latină. În cazul nostru e vorba de latinescul editor derivat de la verbul "edere" care înseamnă "a da la lumină; a produce".

Din limbile romanice acesta a fost preluat şi de engleză, care i-a şi atribuit mai ales în ultimul timp sensuri noi, iar acestea s-au întors prin calchiere în limbile romanice.

În italiană, vechiului cuvânt "editore" cu sensurile "care publică opere" şi "care îngrijeşte ediţii" i s-a alăturat editor, cu sensurile ,care se ocupă de editarea operei altcuiva" şi ,director de ziar"; "responsabil de redacţie"; "program de computer pentru elaborarea de texte şi imagini".

În franceză "éditeur" a ajuns să însemne şi director de ziar sau program informatic de prelucrare a textelor. În română, la sensul "persoană care editează o operă", se adaugă şi sensurile preluate din engleză şi de celelalte limbi romanice.

În ceea ce priveşte accentul, unii lingvişti presupun că ar putea fi vorba de o preferinţă românească pentru accentuarea pe silaba penultimă, ca în cuvintele asemănătoare:  director, inspector, corector.  În aceste cazuri, terminaţia -tor este preluată prin împrumut, spre deosebire de sufixul de agent „tor” totdeauna accentuat  în română:  căutător, băutor, cititor etc.

Curios este că în engleză accentul cade pe prima silabă.

În cazul asemănător al lui profesor, s-a vorbit despre concurenţa dintre două surse - franceza, cu accentuarea pe silaba finală (professeur) şi germana, cu accentuarea pe penultima silabă: Professor. Variaţia de accentuare profesór / profésor e una dintre cele mai cunoscute şi comentate în româna modernă: norma a oscilat, în 1956 se recomanda doar profesór, în 1982 prima opţiune era profésor, dar se admitea şi profesór, recomandare rămasă în vigoare şi acum.

În cazul cuvintelor director şi corector, cele cu penultima silabă accentuată desemnează persoana cu funcţie, iar cele cu accentul pe silaba finală sunt adjective ce descriu o acțiune.

Varianta edítor deocamdată nu este recunoscută de dicţionare, dar e utilizată în unele limbaje profesionale.  Cum va evolua situaţia şi dacă uzul va convinge lexicografia, rămâne de văzut.

În așteptarea acestui verdict istoric, să ne auzim de bine!