Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară despre ce înseamnă Dragobete şi care este originea acestui cuvânt?

Dragobetele, celebrat pe data de 24 februarie, este o sărbătoare românească,  precreştină, mai mult locală sau cel mult regională, consacrată începutului primăverii și renașterii naturii. Unii autori afirmă că în mitologia românească, Dragobetele este considerat si protectorul iubirii, o zeitate similară lui Eros din mitologia grecilor antici sau lui Cupidon al romanilor. Se zice că e o moştenire de pe vremea dacilor, fiu al Babei Dochia sau unul dintre ciobanii acesteia. Alți savanți consideră că aceste paralele mitologice sunt cam fanteziste.  
În privinţa etimologiei acestui nume exista numeroase variante, majoritatea specialiștilor punând în relaţie numele Dragobete cu termenul slav drag/dragul sau cu dragu-bete (ca în Oltenia), bete însemnând, în limbajul popular muntenesc, mulţime, cu dragu-biti (a fi drag, în slava veche) sau chiar cu trago-pede (în limba dacă – trago însemnând ţap, pede – picioare), aceasta explicație făcând trimitere la o zeitate dacică al cărei nume s-a pierdut în negura timpului, dar care era sărbătorită în această perioadă.  Și în privința acestor versiuni etimologice filologii cărturari afișează un scepticism de multe marcate de un sarcasm probabil meritat. 

Incertitudinea legată de originea acestui nume  transpare şi în numeroasele  variante pentru Dragobete, din diversele zone ale României – Bragobete, Bragovete, Rogobete, Vobritenia – unele puse în relaţie cu sărbătoarea   creştină Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, numită, în slava veche, Glavo-Obretenie. Versiunea asta s-ar putea să fie cea mai probabilă, dar recunoașterea acestui fapt ar dărâma tot eșafodajul mitologic dacic construit de patrioții zvăpăiați dotați cu imaginație și curaj.

Lingvista Rodica Zafiu care e cam sceptică în privința credibilității construcțiilor mitologice în jurul lui Dragobete menționează că nu putem să nu observăm şi faptul că forma Dragobete are o terminaţie în care se recunoaşte sufixul -ete, tipic zonei în care a fost atestată cel mai mult sărbătoarea: Oltenia şi vestul Munteniei. Sufixul regional şi popular apare în substantive masculine comune - boblete, carcalete, copilete, și în nume de familie şi porecle: Rogobete, Chelete și binecunoscutul Moromete.

În ultimul timp se propune insistent cu intenții patriotice ca Dragobetele să devină un fel de oponent al sărbătorii Ziua Sfântului Valentin. Asocierea aceasta este oarecum forţată și trasă de păr. Și Rodica Zafiu consideră artificiale, propagandistice și publicitare  încercările de a crea,  din referiri fragmentare şi din tradiţii locale disparate, un personaj mitologic autohton. Este curios că, fie că este vorba de Sfântul Valentin sau de Dragobete, sărbătorirea se reduce la o “celebrare” cu un puternic accent comercial, fără ca cineva să îşi mai pună problema reactualizării mitului prin vreun gest ritualic.

Pe de altă parte, însă, dacă oamenii vor să sărbătorească, să petreacă și se simt bine în ziua respectivă, s-ar putea ca originea și autenticitatea sărbătorii să-și piardă importanța principială rigidă.