DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Cu ce a ajus să fie înlocuit cuvântul "vacanţă"
Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.
Bunăoară despre vacanţă, odihnă, distracţie şi schimbarea, în timp, a sensurilor acestor cuvinte.
Acum câţiva ani lingvista Rodica Zafiu remarca în revista "Dilema veche" că noţiunea de distracţie a înlocuit aproape în totalitate asocierea concediului cu odihna. Chiar sintagma concediu de odihnă, păstrată de terminologia oficială, le pare multora o rămăşiţă a epocii totalitare. Termenul preferat, inclusiv de adulţi, e vacanţă, iar vacanţa nu prea poate fi de odihnă, fiind prin definiţie destinată unei frenezii hiperactive. Sintagma vacanţă de odihnă e folosită uneori, probabil cu înlocuirea cuvântului concediu cu vacanţă şi asociind odihna cu termeni care îi intensifică conotaţiile publicitare: vacanţă de odihnă şi răsfăţ, vacanţă de odihnă şi relaxare etc.
Clişeele discursului public şi publicitar estival ne propun vacanţe neapărat de vis sau de poveste, iar distracţia funcţionează doar la superlativ sau chiar, într-un mod incorect gramatical, dar foarte răspândit, la maxim. Sintagma odihnă la maxim ar suna mai corect în formula "odihnă la maximum", dar Internetul e plin de îndemnuri la odihnă la maxim, şi cam toate îndemnurile acestea provin din ofertele publicitare de la noi, din Republica Moldova.
Este propagată, recomandată și servită distracţia multiplă şi continuă, 24 de ore din 24 și aproape că e obligatorie. Această permanență a distracției a devenit un simbol al conformismului social nu doar în vacanță, ci în general în viața de zi cu zi. Sub aspect lingvistic, folosirea actuală a termenului distracţie şi a verbului a se distra s-a distanțat considerabil de sensurile etimologice inițiale. Astăzi nu se mai simte nevoia de a justifica distracţia prin nevoia de relaxare, de abandonare temporară a unor responsabilităţi şi preocupări grave. În dicționarele explicative din secolul al 19-lea distracția are, de exemplu, definiția de ”aberație, deturnare, divertisment”, cu precizarea că ”distracțiile cele multe nu lasă timp de a se ocupa de lucruri serioase”. Într-un Dicţionar enciclopedic din anul 1931 "a distra" e explicat cu „a face pe cineva să se gândească la altceva decât la ceea ce-l preocupă, a-i abate atenţiunea în altă parte“; "a-l face să petreacă, să mai uite de griji“, iar în Dicţionarul universal al lui Lazăr Şăineanu, din aceeaşi epocă, distracţi(un)e era o "lipsă trecătoare de atenţiune" şi o "plăcere, petrecere de scurtă durată". DEX-ul păstrează încă, în al doilea sens al cuvîntului distracţie, urma etimologică a accepţiei negative: "lipsă de atenţie, de concentrare“.
Deci, ceea ce în trecut însemna o activitate temporară între eforturi și munci, devine acum un scop în sine. Rodica Zafiu conchide că preferinţa pentru vacanţă şi distracţie sunt indicii unei anumite infantilizări evidente a discursului public.
E la discreţia voastră să vă conformaţi trendului sau să faceţi distincţia decentă între odihna meritată şi distracţia exagerată.