Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

În unele discursuri publice de la noi auzim verbul "a vocifera" utilizat cu un sens pe care de fapt nu-l are. Cineva declară: "Este de neînțeles de ce se insistă atât de mult pe fixarea datei alegerilor, în condițiile în care nu a fost vociferată nicio candidatură".

Altcineva ne informează că partidul X a vociferat posibilitatea de a se aşeza la masa de negocieri cu partidul Y.  Un portal de ştiri ne anunţă că un politician "a identificat o soluție la o problemă și a vociferat-o". Din context deducem ce au vrut să spună autorii acestor aserțiuni. Au vrut să spună că o anumită idee sau propunere a fost s-au n-a fost rostită, pronunțată, exprimată, formulată, spusă, expusă, prezentată. Dar, vrând, probabil să se exprime mai elevat sau mai savant, au preferat acestei liste de sinonime verbul "a vocifera" care în cazul dat se potriveşte ca nuca de perete. Pentru că a vocifera înseamnă a vorbi cu voce ridicată, a face scandal, a urla, a ţipa, a-și manifesta pe un ton ridicat nemulțumirea, indignarea, mânia.

Aţi putea remarca faptul că uneori mesajele noastre politice sunt rostite anume în această manieră, cu sonorul dat la maximum. Dar nici în acest caz nu putem vocifera o listă sau un nume! Pentru că verbul "a vocifera" este intranzitiv. Adică, el nu poate avea un complement direct, care răspunde la întrebarea "Ce?". Deci, nu se poate spune "a vociferat - ce? - posibilitatea". Nu-l poți vocifera pe cineva şi nu poţi vocifera ceva, la fel cum nu poți sughița sau ofta pe cineva sau ceva.

De unde s-a iscat confuzia aceasta semantică? Lingviștii afirmă că tradiționalul nostru obicei de a calchia din limba rusă ne-a tras din nou pe sfoară. În contextele pe care le-am pomenit, în limba rusă e utilizat verbul "oglasit" cu sensul de "a da citire, a face public, a anunța, a spune; a face să răsune, uneori a divulga".  

Traducătorii empirici au presupus că înlocuirea radicalului acestui verb - glas – cu sinonimul său de origine latină "voce" și dibuirea unui verb care îl conține ne va oferi echivalentul românesc al rusescului oglasit. A ieșit ca în cazul surdului care nu aude, dar le potrivește.