Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre denumirea primei luni a anului, ianuarie.

Luna ianuarie a fost inclusă în calendar începând cu anul 700 înainte de Hristos în cadrul reformei calendarului roman efectuate de Numa Pompilius, cel de-al doilea rege legendar al Romei, succesorul lui Romulus întemeietorul. Anul calendaristic roman , care avea doar zece luni, începea în luna martie și corespundea cu începutul de primăvară, adică cu începutul unui nou ciclu agrar. Iarna nu era iubită de romani și era perioada care nu era inclusă în calendar și nu era împărțită pe luni. Pentru ca tot anul solar să fie cuprins de calendar, Numa Pompilius a adăugat lunile a 11-cea și a 12-cea, ianuarie și februarie și și-a exprimat dorința ca ianuarie să fie și prima lună a anului.

În folclorul românesc luna ianuarie se numește Gerar și însăși denumirea sugerează din ce cauză i-a fost pusă. Denumirea latină vine de la numele zeului roman Ianus Bifrons – Ianus cel cu două feţe. Și această denumirea este sugestivă – o față a lunii ianuarie este întoarsă spre anul care a trecut, iar cealaltă spre anul care a început.

Etimologia numelui Ianus, în opinia unor lingvişti, trebuie căutată în latinescul “eo” – adică ”a merge”, fiind legat de riturile de “trecere”, după cum consemnează Ovidius: “Eu veghez, spune Ianus Bifrons, la porţile cerului, nici chiar Jupiter nu poate intra sau ieşi fără mine”.

Venerat în antichitate, Ianus Bifrons, de la numele căruia a derivat numele primei luni din an, este şi un simbol foarte puternic al începuturilor, al tuturor posibilităţilor, marchează evoluţia trecutului spre viitor, este zeul “porţilor”, intervine la debutul oricărei acţiuni, călăuzeşte orice fel de naştere, inclusiv renaşterea din fiecare an.

Zeu de prim rang în mitologia romană, Ianus Bifrons, adică Ianus Bicefal sau Ianus cel cu două feţe, era zeu al sfârşiturilor şi al începuturilor, al alegerilor, al trecerilor, al porţilor. Ianus avea două feţe, una întoarsă spre trecut, cealaltă, spre viitor. Templul său, situat în Forum Magnum din Roma, între Capitoliu şi Monte Palatino, una dintre cele şapte coline ale Romei, era ritualic deschis în timp de război şi închis în timp de pace.

Ianus era păzitor al porților, fiind totodată desemnat ca zeu a tot ceea ce înseamnă trecere, drum, tranziție. Totodată, rădăcina latină a cuvântului ianuarie este ”ianua” și înseamnă ”poartă, ușă”. Adică, această lună este poarta metaforică pe care iese anul vechi și intră anul nou.

Deși romanii și-au efectuat reforma calendaristică în înainte de Hristos, în majoritatea țărilor europene anul nou a început a fi socotit de la 1 ianuarie începând cu secolul al 16-lea.

O altă etimologie posibilă ar fi latinescul “hio/hiare/hians” adică ”a deschide”, care face trimitere la Chaos, la starea care a precedat Creaţia lumii. Totuși, majoritatea cercetătorilor optează pentru versiunea denumirii în cinstea zeului Ianus întrucât toate argumentele lingvistice și mitologice care o susțin sunt cât se poate de pertinente. Alegoria e cât se poate de la locul ei – în ianuarie ne uităm înapoi la anul vechi și apoi înainte, la cel nou.
Pe această notă alegorică, să ne auzim de bine!